Trista poveste a Cazinoului – de la începuturi până în prezent

Trista poveste a Cazinoului – de la începuturi până în prezent

Povestea Cazinoului este pe cât de frumoasă și de interesantă la începuturile sale, pe atât de tristă și de frustrantă în zilele noastre. Astăzi mi-am propus să vă prezint pe scurt istoria sa, cu poveștile sale de demult, unele de succes, altele tragice, dar și istoria sa recentă, explicând exact cum am ajuns în stadiul în care riscăm să se prăbușească o clădire emblematică pentru întreaga țară. Trebuie înțeles unde s-a greșit, cine a mințit și ce putem face acum pentru a putea salva Cazinoul constănțean.

1. Cazinoul de dinaintea…Cazinoului

Trebuie spus că cel dintâi Cazinou al Constanței a fost construit cu mult înainte de actuala clădire, tocmai în anul 1880, în aceeași zonă a peninsulei, mai exact lângă Farul Genovez. Se numea Kursaal (în traducere liberă „sală de relaxare”) și era construit din lemn și din paiantă, un loc unde lumea bună a orașului putea veni pentru a socializa și a se relaxa. Începea o perioadă de înflorire a Constanței, atunci pornindu-se sistematizarea infrastructurii orașului și ridicarea multora dintre frumoasele case pe care încă le mai putem admira și astăzi, chiar și într-o stare avansată de degradare. O furtună mai puternică a smuls însă acoperișul Kursaalului în anul 1891, iar un an mai târziu a fost demolat în urma unei decizii a Consiliului Comunal. Dacă ar fi sa dăm crezare legendelor din acea perioadă, se pare că această clădire fusese ridicată pe locul unde fuseseră înmormântați mai mulți soldați francezi, veniți în Dobrogea în timpul Războiului Crimeii (1853 – 1856). Aceștia muriseră de holeră pe pământul Dobrogei și chiar dacă rămășițele lor fuseseră strămutate, sufletele rămăseseră să bântuie aceste locuri și pe toți cei care călcau în Cazinoul constănțean.

Însă protipendada Constanței avea nevoie de un loc de distracție, asa că în locul Kursaalului apare în același an un Casin (sau cazină), amplasat în aceeași zonă, pe actualul loc al Acvariului. Constructorii, pentru a oferi viitorilor clienți o priveliște generoasă asupra falezei și a portului, au hotărât sa folosească taluzul pentru a înălța clădirea. Se pare că unul dintre antreprenorii care au contribuit la construcția acestui Casin a fost căpitanul Constantin Creangă, chiar fiul scriitorului Ion Creangă și tatăl lui Horia Creangă, unul dintre cei mai mari arhitecți români ai perioadei interbelice. Nici această nouă structură, practic o clădire provizorie construită din lemn, dar cu un interior elegant, nu a avut o viață prea lungă. În aprilie 1902, primarul Alexandru Belcic decide, printr-un proces verbal, organizarea șantierului în regim propriu pentru demolarea „cazinei” și construirea unui edificiu cu funcții asemănătoare marilor cazinouri europene.

2. Nașterea Cazinoului, monumentul ridicat drept mărturie a stăpânirii românești în Dobrogea

Încă din 1903, unul dintre cei mai destoinici primari ai Constanței, liberalul Cristea Georgescu încheie la data de 23 iulie 1903 un contract cu arhitectul româno-elvețian Daniel Renard pentru proiectarea noului Cazinou, ca urmare a unor decizii ale Consiliului Comunal. Acesta, la cei doar 32 de ani, doar ce trecuse printr-o experiență personală nefastă, care se va reflecta, susțin mulți istorici, în lucrarea sa arhitectonică: îi murise logodnica de curând. Planurile acestuia prevedeau, de la bun început, construcția viitoarei clădiri, care se dorea a fi un elogiu închinat stăpânirii românești în Dobrogea, în stilul Art Nouveau, fiind sub influența cosmopolită a cazinourilor epocii. Însă în 1905, lucrările sunt oprite de noul primar și un nou arhitect, pe numele său Petre Antonescu, este însărcinat să ofere o altă viziune viitorului Cazinou. Dar să vă explic mai întâi cum funcționa „politichia” noastră pe atunci…

La începutul secolului, culoarea politică a administrației publice centrale (care o influența direct pe cea locală) se schimba destul de des, pe principiul „rotativei guvernamentale”. Si pentru că istoria și politica merg mână-n mână, vă voi spune pe scurt ce însemna asta: rotativa guvernamentală a reprezentant un sistem introdus de regele Carol I în 1895, prin care cele două mari partide ale României din perioada modernă, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator, alternau la guvernare odată la patru ani. Prin această metodă se dorea a se asigura stabilitatea vieții politice din România, așa că cele două mari formațiuni, începând din octombrie 1895 până în decembrie 1916 s-au succedat la guvernare odată la 4 ani. Consider necesar să menționez că ambele partide aveau ca scop modernizarea țării, diferența făcând-o ritmul cu care să se realizeze acest proces. Liberalii doreau o modernizare rapidă cu adoptarea modelului occidental și adaptarea lui la realitățile românești, în timp ce conservatorii doreau ca procesul să se desfășoare de jos în sus, cu crearea mai întâi a fondului înaintea adoptării formei. Ca fapt divers, dacă doriți să vedeți cum „arăta” un primar al Constanței doar 40 de ani mai târziu, care a dorit să distrugă moscheea Hunkiar din Piața Ovidiu, vă recomand să citiți despre un alt capitol din istoria orașului nostru: https://bogdanbola.ro/povestea-primelor-tramvaie-din-constanta-aduse-captura-de-razboi-din-odessa/737

Dar să revenim..așa se face că, în viziunea noului arhitect și a noii administrații conservatoare a orașului Constanța, Cazinoul ar fi trebuit să funcționeze ca teatru, iar viitorul edificiu ar fi trebuit să se construiască în stilul neo-românesc. Din acest motiv, fundațiile Cazinoului, realizate de Anghel Saligny, au trebuit sa fie modificate, iar lucrările au stagnat. Chiar așa…știați că de construcția falezei pe care se află Cazinoul s-a ocupat Anghel Saligny, realizarea ei făcându-se după planurile sale, din pământul excavat la lucrările întreprinse pentru realizarea Portului Constanța? Un detaliu interesant, zic eu…În fine, revenirea liberalilor la putere la sfârșitul lui 1907 face ca Renard să se reîntoarcă în funcția de arhitect și să-și reimpună stilul Art Nouveau (și evident, ați ghicit, au refăcut iar fundațiile). Lucrările au continuat apoi fără întrerupere și uite așa se face că, după 1.3 milioane de lei cheltuiți și mulți ani de chin, superba clădire a fost inaugurată la 15 august 1910, în prezența Principelui Ferdinand. Era cel mai mare edificiu de acest fel de pe teritoriul României și cu siguranță, unul dintre cele mai somptuoase.

O precizare amuzantă și interesantă, ca să vedeți ca nu s-au schimbat atât de multe în ultima sută de ani: cu exact o săptămână înainte de inaugurare, ziarul „Conservatorul Constanței” (adică „opoziția”) scria: „Cetățenii Constanței pot acum să se mândrească și ei cu ceva. Noua clădire a Cazinului Comunal, despre care începusem să credem că nu se va mai isprăvi niciodată, întocmai ca mitologica pânză a Penelopei, este în sfârșit gata. Din punctul de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit. Complecta asimetrie şi amestecul babilonic al stilurilor, din care se desprinde impresiunea nelămurită a unei plăsmuiri hibride, fac din noul cazin comunal un monument ridicat în cinstea nepriceperei și prostului gust”. Oooh, cât de tare s-au înșelat 🙂

Indiferent de ce spuneau gurile rele, aristocrații și oamenii cu bani veneau din întreaga țară și chiar din Europa pentru a vedea bijuteria de la malul Mării Negre, făcând sau lăsând averi la Cazinou. În 1912 se fac ultimele retușuri la clădirea Cazinoului și apar ultimele modificări ale peisajului în zona – baronul Edgar de Marcay, proprietarul „Societății Marilor Stabilimente“ şi antreprenorul Cazinoului, a cerut Primăriei să construiască un pavilion -restaurant în fața Cazinoului (adică exact clădirea Acvariului de astăzi). Peste doar patru ani, vom intra în Primul Război Mondial și lucrurile se vor precipita pentru faimoasa clădire constănțeană, dar despre aceasta perioadă, cum a ajuns Cazinoul sa fie transformat în spital de campanie sau să găzduiască trupe germane, vor vorbi cu altă ocazie….

3. Minciuna, neputința și nepăsarea actuală

Ca sa ne înțelegem de la bun început, ultima reparație majoră a Cazinoului s-a făcut între anii 1986 – 1988, iar primele discuții în perioada post-decembristă privind restaurarea clădirii Cazinoului din Constanța s-au făcut încă din 2006. Voi încerca să prezint cât mai succint și la obiect acest șir de evenimente, care sunt convins că vor părea unora ca desprinse din filmele cu proști sau din scenariile peliculelor horror de la Hollywood. Deoarece se pare că poveștile despre blestemele celor care s-au ruinat în Cazinoul constănțean și și-au luat viața aruncându-se în spumele marii își găsesc un sâmbure de adevăr în realitatea zilelor noastre….

1. Perioada Mazăre, Nicușor și Udrea – aproape un deceniu irosit pentru Cazinoul Constanța

  • În 2007, Cazinoul din Constanța a fost dat în concesiune de administrația locală, pentru 49 de ani, companiei israeliene Queen Co Leisure International, operator internațional ce deține cazinouri de lux peste tot în lume, fiind singura firma interesată de obiectivul respectiv. Investitorul era obligat ca în primii 5 ani de la semnarea contractului de concesiune să investească în renovare și consolidare și să-l introducă în circuitul internațional al cazinourilor. După 2 milioane de euro cheltuite, prin începerea reabilitării clădirii emblematice, Radu Mazăre ne anunță că cei de la compania israeliană au renunțat la investiție.
  • Ajungem în august 2011, când Cazinoul a fost preluat de Ministerul Dezvoltării, condus pe atunci de „femme fatale” a politicii dâmbovițene, Elena Udrea. Scopul era simplu și precis: pentru a fi consolidat și restaurat Cazinoul. Mazăre se prefăcea în culmea fericirii: „Am considerat suficiente declarațiile doamnei ministru, polemicile de la televizor, de pe bloguri. L-a vrut, poftim, ia-l! Mie îmi convine acest transfer”.
  • Astfel, Ministerul intra în „Afacerea Cazino” fără a avea prea multe detalii despre nivelul investiției. „Există un studiu de fezabilitate care va fi verificat. Dacă se va considera că sumele din el sunt mult prea umflate, va fi realizat un alt studiu, și abia apoi vom știi ce se va investi. Pe afară pare degradat, dar nu știm ce găsim în interior”, spunea pe atunci Bogdan Oprea, purtătorul de cuvânt al MDRT.
  • Chiar și așa, Udrea ieșea la atac și mima perfect o bucurie de nedescris pentru ce va face ea la Constanța: „Ne bucurăm foarte mult. Totul a pornit de la solicitarea domnului Mazăre de a găsi noi o soluție pentru cazino. Am găsit-o, s-a supărat că am găsit-o. Mă bucur că a fost de acord să predea cazinoul ministerului. Avem două posibilități de a face reabilitarea cazinoului: pe fonduri de la bugetul de stat, din bugetul ministerului, prin Compania Națională de Investiții, care poate demara procedura imediat de reabilitare, iar o altă posibilitate pe care am identificat-o în urma vizitei de la Constanța – atunci când am constatat că domnul primar Mazăre nu a reușit să cheltuiască decât trei milioane de euro din cele 91 de milioane euro cât are la dispoziție Constanța din fonduri europene – am decis să venim în ajutorul primarului și să-i dăm posibilitatea să finanțeze reabilitarea cazinoului din fonduri europene”.

  • Însă în septembrie 2012, cazinoul s-a întors la Primăria Constanța, deoarece ministerul nu mai avea posibilitatea financiară de a susține investiția. Și uite așa, „bucuria” doamnei Udrea s-a transformat subit într-un comunicat de presă laconic: „Necesarul la momentul preluării cazinoului de către MDRT era de 40 de milioane de lei, din care au fost alocate doar 10 milioane. Ulterior, suma a ajuns la 7 milioane de lei, ca urmare a primei reduceri a bugetului MDRT la începutul acestui an”. Și de aici, minciunile încep să curgă pe bandă rulantă pentru constănțeni:
  • septembrie 2012, Mazăre iese în presă și spune că dorește organizarea unei licitații internaționale pentru a vinde Cazinoul.
  • după alte două luni anunță că vrea realizarea unui parteneriat public-privat cu o firmă interesată de reabilitarea acestui monument și de folosirea acestuia pentru jocurile de noroc.
  • în luna februarie 2013, același faraon Mazăre a anunțat că acest monument urmează să fie reabilitat cu fonduri europene.
  • primăvara lui 2013, intră în scenă marele (la propriu) Nicușor Constantinescu, care face anunțul bombă: s-a obținut o finanțare de 10 milioane de euro, fonduri europene nerambursabile, pentru restaurarea clădirii!! Ba chiar că „documentația pentru proiect este în stadiul de elaborare și avizare, după care urmează licitațiile pentru alegerea constructorului”, tot procesul urmând să dureze circa doi ani. Exista o „problemă” însă – îl reabilitezi pe bani europeni, trebuie sa faci MUZEU!
  • în 2014, gândindu-se mai bine și realizând ca din cultura nu poate face bani, primarul Radu Mazăre merge în Elveția pentru a discuta modalități de colaborare cu reprezentanții celui mai mare cazinou din Europa. Astfel, la propunerea sa, consilierii locali votează transmiterea Cazinoului în proprietatea Ministerului Lucrărilor Publice, cu promisiunea că Guvernul va aloca cele 10 milioane euro necesare pentru renovare.
  • Pe 13 noiembrie 2014, de mână cu Liviu Dragnea, Darius Vâlcov și Decebal Făgădău, Mazare organizează o conferință de presă în fata Cazinoului și anunță că în scurt timp încep lucrările. Minciuna devenise deja normalitate pentru constănțeni și uite asa, se evită o restaurare pe bani europeni care le-ar fi impus autorităților transformarea lui în muzeu. Pentru cei cu memoria scurtă: https://www.youtube.com/watch?v=DVHLHjhfHS4&t=353s

2. Cazinoul Constanța trece la Compania Națională de Investiții

  • Din 2015, Cazinoul este la Compania Națională de Investiții, instituție aflată în subordinea Ministerului Dezvoltării. Deci NU, Cazinoul nu se află nici la Consiliul Județean, nici la cel Consiliul Local, nici în subordinea Primarului și NU, nici nu avem de ce sa facem colecte publice..NU aici este problema!
  • Acum câteva luni, prin Hotărârea de Guvern nr. 271/08.05.2019 a fost demarată cea de-a patra procedură de achiziție publică, iar deschiderea celor trei oferte a avut loc în data de 16.07.2019.

  • În ultima zi de depunere a contestațiilor privind rezultatul procedurii (13 septembrie), s-a înregistrat de către unul dintre ofertanți o contestație împotriva rezultatului procedurii de achiziție publică. Contestația a fost soluționată de CNSC care a dispus anularea în parte a raportului procedurii inițial și a dispus reevaluarea ofertelor financiare.
  • Comisia de evaluare a solicitat clarificări celor doi ofertanți rămași în cursa și a întocmit un nou raport al procedurii, publicat în data de 17.10.2019, prin care asocierea de firme AEDIFICIA CARPATI SA & SC REMON PROIECT SRL & SC PROFESIONAL CONSTRUCT PROIECTARE SRL & SC TEHNOINSTAL SRL a fost desemnata câștigătoare.
  • Acesta practic trebuia sa fie sfârșitul coșmarului pentru Cazinoul nostru, însă, în data de 28 octombrie, ultima zi în care era posibilă contestarea noului raport, a fost depusă o nouă contestație de către aceeași asociere care contestase cu doar o lună înainte. Si uite asa, riscăm efectiv să pierdem una dintre cele mai frumoase clădiri din țară…
  • Bani sunt pentru reparații, însă procedurile greoaie și de-a dreptul imbecile fac ca simbolul Constanței să se degradeze tot mai mult. Culmea prostiei este că chiar cei care se plâng de ele, de proceduri și de tergiversări, sunt tocmai cei care le-au întocmit – guvernanții!!! De ce nu sunt în stare cei de la putere să modifice aceste proceduri…este peste puterea mea de înțelegere….
  • O ultimă precizare cred că se impune, mai ales că informația este de ultimă oră: după ce săptămâna aceasta a fost DIN NOU contestată procedura, Ordinul Arhitecților din Romania lansează o scrisoare deschisă Companiei Naționale de Investiții și Ministerului Dezvoltării. Aceștia explică pe larg de ce procedura de licitație, folosită în toți acești ani, nu este una inteligentă și (re)vin cu propria lor propunere. Pentru cei interesați: https://www.facebook.com/OARNational/posts/2489840411082181?__xts__%5B0%5D=68.ARAZTl5XMRRDmCE_EDwwJCpsNXu_pphWB4vP06NZby38fOsaVoO0hW4aRT3rOj83dalTdnRE4oVf_3ITzNh_kEiCYc7Mlu30fDAj4MhHeIoiaN3Tzx-FXRZjjGMcQe4umXGx_Gx2Q9MYqdACnE9ug0e7uYia3oIB_tFAjCuBxn_X9dsXxJ9HV6-mSXCPIC-sTpnzpak7rhvoT65gQoj92U6ktVY-lYqHpmvza_nqGGydOvPCBpolZlXpae_MyuG-hVH54kh7eBBMYrJh-F6m6patjggvsdR37bSmyRkPHfo1Kj-NEbHfVdcIeLQZLme81hkFC0_tHURZ9GbXUi5yMi70yw&__tn__=K-R

Să sperăm că nu acesta va fi sfârșitul poveștii noastre și a Cazinoului din Constanța……

Dramaticele încleștări din toamna lui 1916 în Dobrogea

Dramaticele încleștări din toamna lui 1916 în Dobrogea

După urcarea sa pe tron la data de 11 octombrie 1914, Ferdinand, noul rege al României, citește mesajul tronului în cadrul Camerelor reunite la 15 noiembrie, moment în care întreaga Europă era mistuită de flăcările războiului. Deputatul conservator Nicolae Filipescu răspunde acestui mesaj printr-un discurs ce sintetiza în mod magistral aspirațiile neamului: „Ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui neam… De aceea, mărirea ce ți-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.

Începutul Campaniei din Dobrogea

Detaliu din Mausoleul de la Mărășești

Pentru realizarea acestui măreț ideal, Armata Română părăsește „neutralitatea armată” și în noaptea de 27 – 28 august 1916 declanșează campania de eliberare a Transilvaniei, dublată de o atitudine defensivă pe toată linia Dunării și în Dobrogea. Venind în ajutorul trupelor austro-ungare aflate în dificultate, comandamentul bulgar, inspirat de cel german, a trecut la ofensivă în sectorul dobrogean al frontului, pe direcția principală Bazargic-Medgidia. Superiorității tehnice și mecanice a bulgarilor, slabei combativități a trupelor ruse, li s-au adăugat grave greșeli ale comandamentului român. Acestea sunt cauzele care au permis inamicului să ne provoace înfrângeri dureroase şi să ne alunge din Cadrilater în numai câteva zile.

Se părea că Dobrogea va fi ocupată în scurt timp dar, în ciuda incapacității generalului Basarabescu, regimentele Diviziei 9 Infanterie Dobrogea opun o rezistență îndârjită pe aliniamentul Sarsânlar – HasKioi – Alfatar (toate comune din regiunea Silistra, fostul Cadrilater), salvând situația și permițând retragerea Diviziei 19 aflată în pragul distrugerii. Generalul Mackensen preia comanda acestui front pe care l-a întărit cu o brigadă germană și o divizie turcă. Urmărind să exploateze succesele obținute la Turtucaia, Bazargic, Silistra inamicul atacă cu putere în zona lacului Oltina. Cu sprijinul eficient al flotilei noastre, unitățile Diviziei 9 Infanterie resping pe atacatori, provocându-le pierderi sângeroase, pe câmpul de luptă căzând în fruntea escadronului său și prințul Wilhelm de Hessa, nepot al împăratului Wilhelm.

Soldați români în spatele frontului din Dobrogea

La 14 septembrie, pentru scurtarea liniei frontului s-a hotărât retragerea trupelor pe aliniamentul Rasova – Cobadin – Topraisar – Tuzla. Generalul Averescu, care preia comanda acestui sector la 15 septembrie, constată că pe hârtie forțele noastre par a fi suficiente pentru menținerea frontului, însumând 9 divizii: 6 românești, două rusești și una sârbă. În realitate, numai două divizii au efectivele complete și odihnite, restul fiind într-o stare avansată de oboseală și cu rândurile rărite. La 16 septembrie el se întâlnește cu noul comandant al Diviziei 9, generalul Petala și scrie în „notițele zilnice din războiu”: „el personal e încrezător ,dar îmi descrie starea trupelor în culori negre”.

„Pe aici nu se trece”

Această apreciere s-a dovedit a fi infirmată chiar din acea zi de către soldații diviziei. Între 16 şi 22 septembrie, Mackensen și Toșev pornesc o nouă ofensivă, bulgarii, germanii și turcii atacând în valuri succesive liniile noastre. Se răspunde cu contraatacuri disperate, purtate de cele mai multe ori la baionetă. În Jurnalul de operațiuni al Regimentului 9 vânători aparținând Diviziei 9 sunt menționate frecvent asemenea atacuri: „când trupele noastre ajungeau la 50-60 m de inamic, acesta fugea, refuzând lupta la baionetă… în urma unui asemenea atac, inamicul a părăsit 20 de tunuri și câteva mitraliere, retrăgându-se la peste 1000 m sub amenințarea baionetei”.

Trupele române lansează un balon pentru a se proteja de avioanele în picaj. Acestea puteau avea si rol de puncte de observație

La 18 septembrie ofensiva este reluată asupra localității Cocargea paralel cu forțarea pătrunderii în spațiul dintre Cobadin și mare. Divizia 9 și Divizia sârbă primesc o lovitură cumplită care le decimează rândurile dar nu cedează nici un metru de teren. Rezervele noastre se desfășoară și intră în luptă direct din marș, contraatacând la baionetă cu rămășițele unităților din linia întâi. Bulgarii fug și se îngroapă în teren, căci nu mai au forță ofensivă: regimentele Varna și Vrața sunt distruse, Diviziile Sofia și Preslov sunt retrase datorită pierderilor grele.

Ofensivei centralilor i se răspunde de către comandamentul român, la inițiativa lui Averescu, cu „manevra de la Flămânda”- capodoperă a artei militare românești – și o contraofensivă în Dobrogea. În concepția lui Averescu ,,după împingerea spre sud a armatei Mackensen din Dobrogea obiectivul final ar trebui să fie luarea contactului cu Armata de la Salonic (a aliaților noștri)”. Din nefericire în Transilvania, generalul Falkenhayn începe o puternică ofensivă care pune în derută apărarea noastră, în timp ce la Dunăre forțele concentrate se confruntă cu mari greutăți datorită furtunii ce împiedică trecerea fluviului, ruperii podului de către flotila austro-ungară și concentrării unor puternice forte în sectorul de debarcare. Diviziile din Dobrogea atacă pe toată lungimea frontului și reușesc să înainteze 8-10 km în liniile dușmane. Regimentul 40 Călugăreni ocupă pozițiile forțelor turcești și capturează 7 tunuri care au fost trimise la București și au fost așezate la picioarele statuii ecvestre a Mihai Viteazul. Situația critică din Transilvania a impus oprirea ofensivei și trimiterea forțelor concentrate la Flămânda pe linia Carpaților, slăbind astfel apărarea Dobrogei.

„Românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”

Coloană de prizonieri turci, sub paza unui rus, în Dobrogea 1916

După două săptămâni de acalmie, la 19 octombrie, a început o nouă ofensivă pe direcția Topraisar unde se aflau Regimentele 9 și 40 Infanterie, având pe flancuri regimentele Diviziei 19. Bombardamentul devastator anunță apropierea asaltului final. Drapelele regimentelor sunt aduse în prima linie și toți jură că nu vor ceda pozițiile decât cu prețul vieții. Trei zile au atacat valurile infanteriei germane, bulgare și turcești, dar nu au reușit decât să înalțe zi de zi mormanele de morți din fata pozițiilor noastre. Din păcate, aliații noștri aflați la flancul stâng, diviziile 61 și 115 ruse, s-au retras după un simulacru de rezistentă. Între lacul Tuzla și mare se infiltrează cavaleria germană și bulgară care ocupă Techirghiolul și Agigea. Pozițiile de la Topraisar sunt învăluite și trupele române, amenințate cu încercuirea, se retrag.

În sectorul Cobadin, rușii se retrag fără să anunțe Divizia sârbă care este învăluită și decimată. Comunicatul german anunță capturarea a 3300 prizonieri din care numai 300 români, recunoscând că ,”românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”. La 21 octombrie Constanța este ocupată de trupele bulgare care masacrează toți răniții capturați și toți civilii prinși pe străzi. Statuia lui Ovidiu este dărâmată și mutilată de acești soldați sălbăticiți de propagandă naționalistă bulgară, ca și cum ar fost unicul argument al continuității noastre pe acest pământ.

Trupele de ocupație patrulând străzile Constanței în noiembrie 1916

Retragerea nu a căpătat proporțiile unui dezastru, dar pierderile grele au transformat diviziile în regimente, iar batalioanele în companii, ceea ce a dus la imposibilitatea închegării unei linii continue de front, la pierderea orașelor Medgidia și Cernavodă, după ce, cu ajutorul minelor Hertz umplute cu fulmicoton umed, podul lui Anghel Saligny este aruncat în aer. Cu ajutorul unor noi unități rusești frontul se stabilizează pe linia Dăieni – Babadag. Retragerea generală spre Moldova a antrenat și unitățile aflate în Dobrogea care sunt retrase până la 3 ianuarie 1917.

Timp de doi ani populația va trăi coșmarul unei sălbatice ocupații militare fiind cu inima alături de vitejii care în vara lui 1917 au spulberat visurile lui Mackensen, iar în decembrie 1918 au pus din nou piciorul pe pământul Dobrogei.

Epilog

Acest articol a fost scris de tatăl meu și a apărut în nr 9 al revistei „Marina Română”, editată de Marină Militară, din octombrie – noiembrie 1991. Pe atunci, nu exista internetul și atâtea forme de comunicare și de aflare a informațiilor, de aceea am ales să îl transcriu în mediul online, deoarece recunosc ca ma mândresc mult cu activitatea și lecțiile pe care mi le-a dat despre istoria noastră. Mi s-a părut important pentru mine ca munca lui, pe vremea în care activa ca istoric/muzeograf  în cadrul Muzeului Militar National „Regele Ferdinand I”, filiala Constanta, să nu se piardă cumva în negura timpului. Sper că v-a făcut plăcere acest rezumat al Campaniei militare din Dobrogea în „toamna pătimirii noastre” din anul 1916, iar dacă mai doriți, vă pot recomanda o altă filă din istoria Marelui Război, scrisă de data aceasta de mine, despre revenirea Dobrogei la Patria Mama în 1918: https://bogdanbola.ro/epopeea-armatei-romane-in-valea-uzului-in-toamna-patimirii-noastre-din-1916/749