Vedere spre Cazino, din portul Constanța a anului 1918

Pentru reîntoarcerea în Dobrogea sunt două căi: prima – calea sângelui! Pentru ca armatele noastre să treacă să ocupe Dobrogea, trebuie să curgă sânge. N-a curs însă, pân’ acum destul sânge românesc?” spunea generalul Coandă în noiembrie 1918. Așa se face că, pe când românii sărbătoreau Marea Unire la Alba-Iulia, Dobrogea era încă sub ocupație bulgară și nu aveam multe motive de bucurie. Anul 1918 reprezintă drumul de la agonie la extaz pentru dobrogeni, care, după ce s-au trezit cu peste o treime din teritoriu dat bulgarilor drept recompensă de război, au trăit să vadă cu ochii lor Marea Unire și dezrobirea acestui teritoriu.

Rușinoasa pace de la Buftea însemna dezastrul pentru Dobrogea

Acel an începe cât se poate de prost pentru țara noastră: bolșevicii, conduși de Lenin și sprijiniți de germani, preluând puterea în Rusia, își respectă angajamentul față de Germania și își retrag toate trupele de pe front. Românii, abandonați și de ultimul „aliat”, având guvernul și monarhia refugiate la Iași, cu trupele decimate de epidemia de tifos care făcea ravagii dar și de luptele crâncene, atât împotriva inamicului cât și a bandelor bolșevice care jefuiau locuitorii, se văd siliți să ceară pace și să accepte solicitările inamicului. Astfel, se va semna la Buftea, la 05 martie 1918, un tratat preliminar de pace de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei, ale cărui dispoziții au fost parafate apoi în tratatul de pace final semnat la data de 7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București. În urma acestui acord, Dobrogea era ruptă din trupul țării…

Cred că pornind de la spusele de George Clemanceau (prim-ministrul Franței din acea perioadă), cum că „petrolul este sângele care câștigă războaie”, condițiile impuse de tratatul de la Buftea-București loveau puternic exact în Dobrogea noastră, tocmai din cauza resurselor existente aici, necesare pentru continuarea războiului de către Puterile Centrale. Ce prevedea tratatul:

  • România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (adică tot ce era la sud de linia Rasova – Agigea) Bulgariei, care reanexase deja Cadrilaterul în decembrie 1916, în urma victoriilor militare de pe frontul dobrogean;
  • Restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv. Această regiune istorică a României devenea practic un condominium al Puterilor Centrale, asigurându-se României „calea comercială la Marea Neagră prin Cernavodă – Constanța”, orașul nostru de la Mare urmând să devină port-liber.
  • De asemenea, se ceda Germaniei linia ferată București – Cernavodă – Constanța, împreună cu silozurile din portul maritim.
  • Delta Dunării a fost și ea ocupată, fiind dislocate nave militare austro‑ungare.
  • România era obligată să concesioneze pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, șantierele navale intrau și ele în stăpânirea statului german, iar dreptul de control al navigației pe Dunăre revenea exclusiv Germaniei și al Austro-Ungariei.

Eforturile diplomatice pentru recuperarea Dobrogei

Caricatură politică franceză din 1918: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace de la Buftea-București.

Aflate în refugiu la Iași, cele mai mari personalități ale Constanței – Ioan N. Roman (publicist și scriitor), Ion C. Atanasiu (geolog), Oreste Tafrali (istoric), George Vâlsan (geograf și etnograf), Gheorghe Murgoci (geolog și mineralog) – desfășurau o îndârjită activitate în favoarea intereselor Dobrogei. Ei se grupaseră în jurul ziarului Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga, cerând regelui Ferdinand să nu primească spre semnare acest tratat înjositor și „respingerea, orice s-ar întâmpla, a condițiilor ce ni se impun astăzi și, mai ales, a celei care privește sfâșierea, fie și numai provizorie în gândul nostru, a pământului țării.” De altfel, Nicolae Iorga publicase în 1917, la Iași, o documentată lucrare cu titlu sugestiv adresată străinătății: „Droits nationaux et politiques dans la Dobrodgea”. Aceasta era o pledoarie științifică prin care marele istoric demonstra cu argumente istorice, etnografice şi culturale dreptul României asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. De asemenea, Ioan N. Roman, intelectual de mare valoare al regiunii noastre, despre care Iorga afirma justificat că „se pusese în fruntea rezistenţei dobrogene”, a întocmit la Iași un memoriu de excepție transmis Marilor Puteri: „Drepturile, sacrificiile, munca noastră în Dobrogea faţă de pretenţiile bulgarilor”.

Atât clasa politică, cât și oamenii de cultură ai României, au dus această lupta diplomatică și în afara granițelor noastre, discutând și publicând multe articole și memorii în străinătate. Unul dintre cei plecați în Vest cu această misiune a fost și profesorul universitar ieșean Oreste Tafrali, originar din Dobrogea, ale cărui articole, publicate la Paris, în ziarul „La Roumanie”, au combătut cu argumente științifice opiniile denigratoare ale bulgarilor din Occident. În paralel, academicianul tipărește și o carte, „La Roumanie transdanubienne (La Dobroudja). Esquisse geographique, historique, etnographique et economique”, lucrare publicată și distribuită în mediile politice franceze, oamenilor de știinţă și ambasadorilor SUA, Marii Britanii și Italiei. Un alt important sociolog, Dimitrie Drăghiescu, își asuma să arate adevărul privind Dobrogea și tipărește la Paris o broșură dedicată regiunii noastre în 30.000 de exemplare.

În lupta cu propaganda bulgară, care era foarte virulentă în Europa, s-au alăturat cauzei noastre și jurnaliști și oameni de știință străini, care cunoșteau bine istoria poporului nostru. De pildă:

  • „Journale de Génève” menţiona în numărul său din 7 martie 1918 că bulgarii „trag toate iţele în acelaşi timp invocând rând pe rând etnografia, istoria, strategia să‑şi mascheze contradicţiile (în judecată) şi să‑şi supraliciteze dreptul lor”
  • cunoscutul geograf francez Emmanuelle de Martonne, a publicat în 1918, la Paris, lucrarea „La Dobroudja”, pe care istoricul Constantin Moisil a apreciat‑o ca fiind „una din cele mai frumoase pledoarii ale drepturilor noastre asupra Dobrogei”
  • În acelasi an, politicianul Francis Lebrune a dedicat provinciei românești dintre Dunăre şi Marea Neagră cartea „La Dobroudja. Esquisse historique, geographique, etnographique et statisque”, în care a realizat o convingătoare retrospectivă a istoriei Dobrogei și a rolului civilizaţiei bizantine între Dunăre și Marea Neagră.
  • Și editorialul „La Matine”, prin corespondentul său la București, a dat publicităţii o broșură în care, plecând de la argumente istorice și demografice, demonstra legitimitatea drepturilor românești asupra Dobrogei, care a cunoscut, după unirea cu România, mari transformări economice și sociale.

Jaful și propaganda bolșevică iredentistă din Dobrogea

Patrulă mixtă bulgaro-germano-turcă pe străzile din Constanța în 1916

Și cu toate că pacea de la Buftea îi favoriza clar pe bulgari în detrimentul dreptului nostru, plătit prin sânge, spre surprinderea dumneavoastră, cred eu, aceștia erau la fel de înfuriați pe dispozițiile Tratatului de la Buftea-București. Pe tot parcursul lui 1918, bulgarii își continuă politica de jaf a populației autohtone și de propagandă la nivel mondial pentru anexarea întregii regiuni istorice române. De exemplu, la 7 ianuarie 1918, un număr de 286 de reprezentanți bulgari dobrogeni au semnat și înaintat Puterilor Centrale „Memoriul Comitetului Central al Dobrogei”. În document, aceștia subliniază (în mod vădit eronat) apartenența ținutului dintre Dunăre și Mare la teritoriul Bulgariei, precum și falsificarea de către autoritățile române a statisticilor oficiale cu privire la adevăratul număr al populației locale, solicitând Europei să proclame desprinderea Dobrogei de România și să recunoască, drept fapt împlinit, uniunea politică a Dobrogei la Bulgaria.

De asemenea, organizația național-șovină „Dobrogea”, a hotărât ținerea unei adunări naționaliste la Babadag, jud. Tulcea, în a doua jumătate a lunii septembrie 1918. Cu acest prilej a fost votată o Rezoluție care se constituia într-un protest față de prevederile păcii de la Buftea, care în concepția bulgarilor „a violat principiile de dreptate, echitate şi autodeterminare a naționalităților”. În viziunea lor, singurul mod de a repara această „eroare” o constituia anexarea provinciei în întregul ei, inclusiv Delta Dunării, la Bulgaria, singura soluție care ar salva și ar asigura „interesele vitale ale populației și protejarea minorităților„, care altfel se vor opune cu armele „unei noi dominațiuni româneşti„. Ca fapt divers, dacă doriți să citiți câte ceva din luptele din Dobrogea din „toamna pătimirii noastre” a anului 1916, puteți citi aici: https://bogdanbola.ro/dramaticele-inclestari-din-toamna-lui-1916-in-dobrogea/775

Revenind la 1918, în acest cadru politic și social, intră în scenă un personaj pe nume Cristian Racovski, militant comunist născut în Bulgaria. Acesta, după moartea tatălui său în 1903, s-a stabilit pe proprietățile moștenite de la acesta în Dobrogea, în România. Doctor de meserie, Rakovski a lucrat o bună perioadă de timp în județul nostru, fiind un membru marcant în mișcarea social-democrată română. Un eveniment în viața acestuia însă îi va marca existența: în 1913, acesta îl găzduiește, undeva lângă Mangalia, pe Lev Troțki. Acesta a fost un celebru revoluționar bolșevic, ale cărui idei au stat la baza teoriei comunismului, dar care pe atunci era un simplu corespondent al ziarului „Kievskaia Mîsl”. Însă a fost de ajuns această întâlnire pentru Racovski ca să devină un admirator al acestuia și un susținător înfocat al comunismului.

Pornind de la acest fapt, nu vă veți mira că după doar cinci ani, în 1918, numele lui Rakovski apare într-un raport al Serviciilor secrete austro-ungare, fiind desemnat drept „purtătorul stindardului bolșevic în România”. Unul dintre motive era că, la începutul aceluiași an, într-o scrisoare adresată Comitetului Central al Sovietelor din Petrograd de către Rakovski, acesta spunea: „În ceea ce privește Cadrilaterul, acesta a fost anexat cu forța (de români), este locuit de o masă compactă de bulgari, trebuind să fie restituit statului vecin, neputând fi vorba aici de autonomie, ci numai de retrocedare!”.

Începutul sfârșitului ocupației bulgare în Dobrogea

Cu toate aceste acțiuni ale iredentiștilor bulgari și a eforturilor de a-și asigura Dobrogea, înfrângerea Puterilor Centrale pe toate fronturile era evidentă și inevitabilă. Din aceste motive, guvernul bulgar solicită Puterilor Aliate armistițiul, semnat la Salonic pe 29 septembrie 1918. Acesta reglementa:

  • demobilizarea și dezarmarea forțelor armate bulgare;
  • trupele germane și austro-ungare trebuiau să părăsească Bulgaria în decurs de 4 săptămâni (inclusiv Dobrogea);
  • francezii urmau să trimită trupe în România.

Din aceste considerente, când era iminentă retragerea armatei germane, bulgarii din Dobrogea schimbă foaia și încearcă o reconciliere cu românii, pentru ca ei să uite cele îndurate de-a lungul celor doi ani de ocupație.

Soldati bulgari si germani, alaturi de civili, in Piata Ovidiu in anul 1917

Soldați bulgari și germani, alături de civili, în Piața Ovidiu în anul 1917

Așa se face că în luna noiembrie a anului 1918, este lansat un Apel către întreaga populație dobrogeană, în care nu se vorbește nimic despre înfrângerea Bulgariei și despre înaintarea spre Dunăre a aliaților, propunându-se formarea unor comisii care să apere interesele cetățenilor după plecarea administrației germane, „în această perioadă când toată lumea este în așteptarea păcii mondiale„. Se făcea și un apel către cetățenii Constanței, indiferent de etnie sau confesiune, „să uite antagonismele personale, politice, religioase și naționale spre a înlătura toate dificultățile momentului pentru a salva cu onoare viața, avutul și viitorul acestui oraș„. Era o încercare disperată, dar sortită eșecului, a bulgarilor de a umaniza o administrație care a terorizat și jefuit românii, dar pe care ai noștri au respins-o cu înverșunare, până când jignitoarea inscripție de la intrarea în Primăria Constanța – „Regatul Bulgariei. Comuna urbană Constanța” – avea să fie distrusă.

În ciuda acestor apeluri, Bulgaria, chiar și învinsă în război, fără nicio șansă de a a câștiga Dobrogea și nerespectând prevederile armistițiului de la Salonic, profită de evacuarea trupelor germane din regiune și ocupă Cernavodă, Constanța și alte așezări din nordul provinciei. Și chiar dacă până la finalul lunii noiembrie 1918, armata bulgară ar fi trebuit să părăsească ținutul dintre Dunăre și Mare, acest lucru nu se întâmplă, fapt consemnat și de generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România și comandant al Armatei de la Dunăre. Acesta consemnează într-un raport întocmit la 20 noiembrie 1918, că trupele bulgare se purtau „în Dobrogea ca și cum ar fi stăpâne, nu numai că au ocupat-o milităricește, dar au trecut deja la o organizare a ei administrativă. Or germanii înșiși nu și-au permis niciodată aceasta..

Trupe bulgare la podul de la Cernavodă, în iarna lui 1916-1917. Puteți vedea scara montată pe dorobanțul care stătea de strajă la capul podului, pusă acolo de soldații bulgari care au încercat să distrugă și această statuie.

La 22 noiembrie 1918, refugiații dobrogeni aflați încă în Moldova, înaintează primului ministru, generalul Coandă, și reprezentanților statelor aliate de la Iași, un memoriu în care arată situația lor disperată, lipsa de alimente, îmbrăcăminte și lemne de foc, precum și faptul că doresc să fie autorizați să se întoarcă la casele lor abandonate și să fie protejați de brutalitățile armatei de ocupație: „…în starea actuală orice încercare de a pătrunde în Dobrogea este în mod sălbatic respinsă, iar acei dintre noi care au încercat de a forța trecerea au fost alungați cu focuri de pușcă„. În al doilea rând, refugiații solicită ca „evacuarea armatei bulgare să fie supravegheată și ca încercările de degradare și incendiile să nu rămână lipsite de sancțiuni. Orașele și satele noastre, îndeosebi școlile și bisericile noastre, au fost devastate. Ar fi un apreciabil bine ca să se salveze ceea ce a mai rămas„.

În urma presiunilor la care era supus Guvernul, din partea refugiaților și a clasei politice dobrogene, pentru a se întoarce în străvechea provincie română, generalul Coandă dă asigurări acestora că „niciun deget de pământ nu se va pierde din Dobrogea”, îndemnând populația să aibă „puțintică răbdare, de câteva zile numai”. Marea lui teamă era că, intrând prea devreme și având în față trupele regulate bulgare, s-ar stârni un nou conflict de proporții: „Pentru aceasta (reîntoarcerea în Dobrogea) sunt două căi: Prima – calea sângelui! Pentru ca armatele noastre să treacă să ocupe Dobrogea, trebuie să curgă sânge. N-a curs însă, pân’ acum destul sânge românesc? Bine că ar fi să nu mai curgă? A doua cale ar fi: puțintică răbdare, de câteva zile numai„. Iar acesta nu a mințit, deoarece în aceeași săptămână, Guvernul obține concursul armatelor aliate care, în două cordoane, unul sub comandă engleză și celălalt franceză, intră în Dobrogea și încep să „măture” trupele bulgare încă existente aici.

Refugiați dobrogeni

Generalul Berthelot, comandantul Armatei aliate de la Dunăre, lansează o proclamație către „familiile istovite şi înfometate” ale dobrogenilor, ce dormeau prin gări sau pe celălalt mal al Dunării, așteptând aprobarea de a reveni la casele lor, să facă deplasarea la patru zile de la momentul instalării administrației române între Dunăre și Marea Neagră. Motivul? Pentru a le asigura securitatea acestora și pentru că trupele sale „nu vor tolera nici un fel de agitaţii”. Comandamentul trupelor aliate din regiune repară, prin aceeași proclamație și o nedreptate în administrația publică locală: „primarii din Dobrogea care ocupau această funcţie înaintea războiului nu trebuiau schimbaţi indiferent care este naţionalitatea lor. Aceia care au fost numiţi în timpul războiului de către bulgari pot fi înlocuiţi de români. Dl. General Gay trebuia să se bazeze pe acest principiu pentru a rezolva chestiunea primarilor”. 

Reîntoarcerea acasă a dobrogenilor și la Patria Mama a Dobrogei

Palatul Poștei, sub ocupație germană, în anul 1917. Se vad soldații în prim plan

Abia la sfârșitul lunii noiembrie 1918, trupele române de jandarmi trec Dunărea și însoțesc pe primii reprezentanți ai administrației românești care se instalează cu mare greutate, treptat, în orașele ruinate de ocupație. Unul din funcționarii care îl însoțeau pe prefectul de Constanța își amintea astfel intrarea în orașul martirizat de vandalismul armatei bulgare: „…am sosit la Constanța, pe care am găsit-o pustie, nici o ființă omenească nu se vedea, nici o lumină la vreo casă, orașul cel vesel de odinioară părea un cimitir„. Instalarea prefectului D.N. Negulescu are loc la 30 noiembrie, iar prima declarație a acestuia este semnată și afișată pe străzile orașului la 1 Decembrie 1918. Aceasta anunța locuitorii că „mâine, 2 decembrie 1918, ora 10 dimineața se va oficia un serviciu religios în Catedrala orașului pentru reocuparea Dobrogei de către autoritățile române„. În același timp, se făcea cunoscut că, „după terminarea serviciului religios va urma solemnitatea instalării autorităților administrative și judecătorești în localul Palatului de Justiție de aici. Este rugată toată populațiunea orașului să asiste la această solemnitate„.

Ca o mențiune specială, merită amintită situația bisericilor din Constanța: Te Deum-ul s-a desfășurat numai în Catedrală, pentru că era singurul lăcaș de cult nedistrus de inamic, el fiind transformat în biserică catolică de către germani după ce preoții ortodocși au fost alungați. Toate celelalte biserici erau distruse sau ruinate de bulgari. Un singur exemplu este concludent: la Biserica Adormirea Maicii Domnului „în noaptea de Vinerea Paștelui 1918, pe când se oficia slujba religioasă, bulgarii au intrat în biserică și au insultat pe preoți, au bătut pe români, i-au alungat afară, au făcut privată din Sfântul Lăcaș și au închis-o”, iar în noaptea următoare au revenit și au furat odoarele bisericii, în ciuda faptului că cei mai mulți dintre ei erau ortodocși. După terminarea Te Deum-ului din data de 2 decembrie, Prefectura Constanța lansează un apel populației civile în care se preciza că Dobrogea „intră în legile ţării noastre după o încercare grea, în care nu s‑a clintit convingerea şi dreptatea cauzei că provincia va fi readusă la corpul ţării”.

Soldați germani în Tulcea anului 1918

La Tulcea, locuitorii orașului au oferit „o primire din cele mai entuziaste” autorităților revenite cu vaporul „Vasile Lupu” în port, însă funcționarii descoperă că toate „edificiile publice au fost de asemenea distruse sau ruinate”. Situația este atât de disperată, încât prefectul Tulcei, domnul Gheorghe Șerban, a fost de acord să revină numai după ce „guvernul l-a asigurat de o deosebită solicitudine pentru populaţia judeţului”. Istoricul Marin Ionescu-Dobrogianu ne-a lăsat cea mai clara imagine despre ceea ce a însemnat Tulcea la sfârșitul anului 1918: „La intrarea autorităților române, la 26 noiembrie 1918, orașul Tulcea era o ruină, un oraș pustiu. Tot județul de asemenea. Sate întregi fuseseră făcute una cu pământul. O jale grozavă dela un capăt la altul al nefericitului județ. Nici bandele lui Asparuc nu cred să fi dat dovadă de atâta sălbătăcie“.  În oraș, toată strada portului și cheiul Dunării erau „țesute cu sârmă ghimpată și brăzdate de tranșee fără folos, numai ca să dărâme casele. Cercul militar e ars și ruinat până la pământ. Pe frumoasele străzi de odinioară, Isaccea și Carol, nu mai sunt nici zece clădiri intacte, în dreptul caselor vezi parapete de pământ, iar zidurile sunt străpunse și sparte de creneluri și goluri, spre a se comunica dela o încăpere la alta. Va trebui timp de zeci de ani și cheltuială de milioane spre a ridica din nou orașul la ceea ce a fost mai înainte. Cât despre județ, nu se va putea reface nici în două decenii, dacă nu se va veni în ajutorul nenorociților locuitori, rămași lipiți pământului“.

În toate județele Dobrogei – Tulcea, Constanța, Cadrilater – pentru a demonstra incapacitatea administrației românești cât și opoziția față de aceasta (considerată a fi „odioasă”), bulgarii provoacă numeroase incidente violente împotriva refugiaților români care încercau să se întoarcă la vetrele lor și împotriva trupelor de jandarmi. În decembrie 1918, când începe acțiunea de instaurare a autorităților românești în mediul rural, grupele de jandarmi sunt primite cu focuri de armă, căci „comunele și satele bulgărești posedau arme și munițiuni cu intențiunea de a se opune la reinstalarea autorităților românești„. Tocmai de aceea, evacuarea administrației civile bulgare s-a produs destul de târziu în Dobrogea: până la 8 decembrie din județul Tulcea, până la 13 decembrie în județul Constanța și până la 23 decembrie în Cadrilater, funcționarii români preluând posturile la o zi distanță iar populația civilă la 4 zile după plecarea bulgarilor, asa cum solicitase Berthelot.

Casă a unor țărani români din Băneasa anului 1918

Și cu cât împingeam bulgarii sa se retragă mai mult, cu atât trupele noastre descopereau dezastrul lăsat de aceștia în urma lor. De exemplu, la Hârșova, când funcționarii Primăriei se reîntorc în oraș la 1 decembrie 1918, sunt primiți „cu urale de populaţia aflată în localitate”, dar li se aduce la cunoștință că orașul era „într‑o stare de plâns”. Iar cei peste 600 de hârșoveni care revin în oraș sunt nevoiți să trăiască „în cea mai neagră mizerie, lipsiţi de îmbrăcăminte şi hrană şi îndurând greu timpul geros din care cauză epidemiile de gripă fac ravagii”. Însă cea mai sumbră imagine privind devastarea Dobrogei ne-o creionează renumitul profesor Constantin Brătescu, personalitate marcantă a provinciei noastre, întors pe plaiurile natale, alături de trupele române.

 

Epilog

Acesta povestea: „oraşele noastre nu mai erau oraşele însufleţite şi pline de zvonul vieţii de odinioară, ci ne priveau uscate, cu ochii scoşi din zidurile ruinate, din ferestrele şi uşile oarbe, din fierăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii aşternute peste ele. Satele noastre nu mai erau satele mulţumite şi fremătând de hărnicia zilelor de lucru şi de bucuria zilelor de sărbătoare: ci multe dintre ele, cele mai multe, stau aproape pustii, ca nişte cimitire vechi. Şi pe mulţi dintre aceia care, prea legaţi de vatră, au rămas să îndure jugul unui duşman sălbatic, însufleţit de ură, de invidie neagră şi de duhul distrugerii, nu i‑am mai regăsit bucurându‑se de lumina curată a cerului dobrogean. Am regăsit ogoarele năpădite de buruieni sălbatice, căminele sparte, mii de orfani pe drumuri, averile risipite şi prăpădite, frigul şi valurile triste ale mării șuierând peste stepă, pustiind peste ruine.”

Aș vrea să vă pot spune că tot calvarul dobrogenilor s-a terminat în anul 1918 și că visul frumos al Unirii era trăit de toți românii, dar aș minți. Pe lângă faptul ca administrația locală și populația sufereau de o lipsă acută de alimente și spații de locuit/administrative, de faptul că regiunea noastră era ruptă de restul țării din cauza distrugerii podului de la Borcea și a liniei ferate, o nouă încercare îi aștepta pe dobrogeni. La 18 ianuarie 1919 începe Conferința de Pace de la Paris, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. În cadrul lucrărilor, Dobrogea noastră era din nou să fie pierdută, la masa tratativelor, în favoarea Bulgariei. Acest lucru nu s-a întâmplat doar datorită oamenilor politici de atunci, a Casei Regale dar și a dobrogenilor noștri care, indiferent de etnie, s-au opus vehement acestui fapt. Vă puteți imagina un miting de 20.000 de persoane pe străzile Constanței? Știu, acum este greu, dar atunci nu a fost.. și cine știe, poate vom fi din ce am fost și mai mult decât atât.

Vedere spre Cazino, din portul Constanța a anului 1917

%d blogeri au apreciat: