ian. 17, 2020 | Armata Română, Dobrogea
Născut în Dobrogea și crescut pe front, s-a înrolat în armată la doar șapte ani. A participat la peste 20 de misiuni în spatele frontului inamic. Până la vârsta de nouă ani, Marin Lungu deja fusese decorat de patru ori, inclusiv cu Virtutea Militară. Capturat și apoi eliberat, și-a pierdut un timp abilitatea de a vorbi. S-au scris două cărți despre el, s-a făcut un film („Prea mic pentru un război atât de mare”) și avea o rubrică dedicată lui în manualele de istorie. Apreciat și decorat de statele aliate României, a atins un statut internațional, ca unul dintre cei mai tineri combatanți din istoria războaielor lumii. După Revoluție, statul român a avut „grijă” să își piardă casa și să rămână pe drumuri. Aceasta este povestea lui Marin Lungu, erou dobrogean…
Începuturile lui Marin Lungu

„Am plecat la război copil de trupă, aveam 7 ani. Tatăl, bunicii, toți bărbații din familia mea s-au întors acasă de pe front fără mâini, fără picioare. Pe vremea aceea trăiam cu inconștiența copilului. Aveam mereu un clește la mine, cu care tăiam sârma ghimpată, să trec pe frontul nemților..” povestește acum eroul de război Marin Lungu. Sintagma „prea mic pentru un război atât de mare” este, la origini, titlul unui film românesc din 1969, regizat de Radu Gabrea, având drept protagonist un copil care, în timpul celui de al II-lea Război Mondial, este decorat pentru fapte eroice deosebite, care fac din el un autentic erou național…
Copil de trupă fiind, în Regimentul 40 Infanterie Medgidia, Marinică, așa cum îi spuneau toți, nu și-a petrecut cea mai faimoasă perioadă a vieții asemenea celorlalți de seama sa. Erau cinci frați, iar el avea numai 2 ani, când tatăl i-a părăsit. L-a crescut bunica, Velica Lupu, din partea mamei. Ştia să scrie și să socotească, înainte de a intra în școală primară, spre bucuria și încântarea bunicului, Ioan, care îndura din greu suferințele provocate de gloanțele care îi intraseră în piept și picioare în Războiul de Reîntregire, la Mărășești. Rănile mai supurau încă. După ce i s-a amputat un picior, a mai trăit un timp scurt, apoi a murit. Deși decorat cu mai înalte distincții de război, a fost înmormântat ca un amărât, în Cimitirul Săracilor din Tulcea. Copilul a rămas marcat de dispariția bunicului…
Situația materială precară de acasă, agravată de dezertarea din fruntea familiei a tatălui, de lipsa mamei plecată în lume să-și poată crește ceilalți copii, dar și starea de război în care se afla țara, l-au determinat să bată la porțile unității militare din Medgidia – Regimentul 40 Infanterie – pentru a fi primit copil de trupă. Astfel, tânărul de numai șase ani și opt luni – născut la 21 ianuarie 1936 în satul Neatârnarea, județul Tulcea – a început să se supună rigorilor vieții militare. Dobrogea (și mai ales Constanta) suferea deja sub bombardamentele inamice și suporta cu greu lipsurile și rigorile impuse de război… Iar dacă sunteți curioși să citiți o poveste interesantă a Constantei din acele vremuri, vă recomand: https://bogdanbola.ro/povestea-primelor-tramvaie-din-constanta-aduse-captura-de-razboi-din-odessa/737
Dar să revenim…în august 1944, când generalul Costin Ionașcu, comandantul Diviziei 9 infanterie, căreia îi era subordonat regimentul, a făcut o vizită în unitate, avea ceva vechime. Aflând că acesta urma să plece pe front, în cazarmă rămânând numai partea sedentară, Marin Lungu a cerut să fie scos la raport. Era încadrat la grupa de toboșari a fanfarei regimentului și abia ieșise din infirmerie, unde fusese tratat de o boală a sărăciei, când s-a prezentat în fața generalului, pentru a-l ruga să-i aprobe plecarea pe front, ca voluntar, alături de personalul regimentului.
Auzindu-i solicitarea, generalul a râs mai întâi, apoi s-a aplecat asupra acelei mogâldețe de om, l-a mângâiat părintește pe obraz, l-a bătut prietenește pe umăr şi i-a spus: “Ești prea mic, tu, copile, pentru un război atât de mare!”. Firește, nu i-a aprobat. Dimpotrivă, i-a ordonat comandantului unității să-l trimită înapoi, la bunica sa. Zadarnic l-au căutat după aceea, un major și câțiva soldați, pentru a aduce la îndeplinire dispoziția generalului, Marin Lungu s-a ascuns într-un pod și când unitatea se pregătea de plecare, s-a furișat în fânul dintr-o căruță cu coviltir a serviciului de armament, printre lăzile cu muniție.
Clandestin, către linia frontului

Așa a ajuns în trenul regimentar. Când acesta tocmai trecea pe podul de la Cernavodă, a survenit și primul pericol. De pe vasele de război ale nemților, care se retrăgeau dinspre Brăila și Hârșova, s-a dezlănțuit un puternic foc de artilerie. Au sosit însă cu bine în Gara Pantelimon. În timp ce debarcau, i-a atacat aviația inamică. Moș Călin, purtătorul de atelaj, a dat bice cailor, care s-au îndreptat în galop spre pădurea din apropierea gării. O bombă a căzut chiar în apropierea căruței şi bubuitul ei l-a speriat atât de tare pe băiat, încât a sărit din ascunzătoare și a luat-o la goană încotro vedea cu ochii. Abia atunci și-a dat seama bătrânul căruțaș că avusese un călător clandestin. A pornit cu căruța după el și când l-a ajuns, nu mică i-a fost surprinderea recunoscând în musafirul nepoftit pe, de acum foarte cunoscutul mic personaj de la isprava sa cu generalul. În pofida împotrivirii copilului, de teamă că o să-l trimită acasă, Călin a reușit să-l urce lângă el, înapoi, printre lăzile cu muniție, promițându-i că nu-l va preda. Așa a străbătut în plin bombardament de artilerie și aviație inamică, ascuns printre adevăratele butoaie cu praf de pușcă, drumul de luptă al Regimentului 40 Infanterie de la Otopeni, Roșu, Băneasa și Tunari.
După încheierea luptelor din jurul Capitalei, la Buftea, unde regimentul a cantonat în așteptarea sosirii din Dobrogea și a celorlalte unități ale diviziei, cu care să plece în Transilvania, pentru eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupația trupelor hitleristo-horthyste, Marinică a fost văzut de colonelul Leonin, șeful de stat major al diviziei, care l-a dat pe mâna unui sergent ca să-l ducă înapoi la Medgidia Sergentul s-a urcat cu el în cabina unui vagon cisternă și când trenul s-a pus în mișcare, băiatul a profitat de neatenția însoțitorului, furat de frumusețea unor fete de pe peron, s-a lăsat ușor pe ultima treaptă a scării și a sărit înainte ca trenul să prindă viteză. Când a observat sergentul, era prea târziu și n-a îndrăznit să mai coboare. Marinică s-a dus iar la căruța lui Moș Călin și așa a ajuns, cu trenul militar în care erau îmbarcați, în Ardeal.
În gara Bazna, când căruța în care se ascundea a fost coborâtă de pe vagonul-platformă, Marin a făcut imprudența să plece spre manutanța regimentului ca să facă rost de ceva mâncare și a căzut în mâinile majurului de care se ferise atâta. A încercat iar să fugă, dar acesta l-a prins, după câteva peripeții, și l-a dus la postul de comandă al regimentului. Deși l-a implorat pe colonelul Iacob pentru a-l lăsa măcar în spatele frontului, ofițerul nu a cedat și l-a încredințat unui furier, pentru a-l duce înapoi la Medgidia. Copilul devenise o problemă, cu atât mai mult cu cât ordinul generalului Ionașcu nu fusese încă executat nici după atâta timp.
Nimeni nu concepea prezența unui copil în linia întâi, în fața gloanțelor. Afară doar de el, Marin Lungu, care iarăși a reușit să scape, de data aceasta chiar cu “ajutorul” avioanelor nemțești care mitraliau tot ce se afla pe șoseaua ce ducea spre gară, furierul luând-o la sănătoasa, spre o pădure, ca să-și scape pielea, lăsându-l pe Marinică în plata Domnului. Copilul avea să-și înceapă atunci misiunea de cercetaș, asumată voluntar, până la sfârșitul războiului. De la câțiva copii, refugiați din satul Cornești, împreună cu părinții, în urma ocupării localității de către inamic, a aflat primele date despre acesta în timp ce își căuta un prieten, caporal, și pe camarazii lui din Grupa 132 cercetare a diviziei.
Micuțul Marin Lungu, eliberând Ardealul

După o noapte petrecută în cimitirul din sat, pornind de la informaţiile căpătate de la un bătrân, în a cărui curte ajunsese, după fuga din cimitir, s-a deplasat spre locul unde hitleriştii şi horthyştii săvârşiseră, cu sălbăticie, fapte monstruoase. Băiatul s-a îngrozit văzând un grup de 15 soldaţi şi un ofiţer masacraţi. Zăceau într-un lac de sânge, cu feţele încremenite în nefiinţa şi sluţite cu o cruzime de fiara. Aveau ochii scoşi, nasul şi urechile tăiate, A trecut prin dreptul fiecăruia, la gândul să nu fie şi prietenul său printre ei. I-a venit ideea, aproape inimaginabilă pentru mintea lui de copil, să adune ce putea de la cadavre: tăbliţe matricole, acte, scrisori, fotografii pentru a dezvălui mai târziu numele acestor martiri, foşti răniţi şi prizonieri, pe care fasciştii şi horthyştii îi batjocoriseră într-un asemenea hal. Inamicul era peste tot, putea fi prins şi el în orice moment. Înaintând pe brânci prin fâneţe şi lăstărişuri, s-a îndreptat spre o pădure pentru a se ascunde, într-un loc a dat de un fir telefonic nemţesc pe care l-a tăiat, în mai multe locuri, cu briceagul, întrerupându-le pentru un timp comunicaţiile.
Intrat în zona de acţiune a Regimentului 34 Infanterie, a fost dus la căpitanul Pană, comandantul unei companii, nimeni altul decât vestitul Ion Gh. Pană, de mai târziu, cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, erou între eroi, ajuns membru al Uniunii Scriitorilor, autor al unor impresionante cărţi de memorialistică, în care a rezervat un loc special faptelor de excepţie ale lui Marin Lunga. Ascultându-i informaţiile preţioase, căpitanul a rămas uimit de isteţimea puştiului pe care 1-a prezentat comandantului de regiment, colonelul Ion Botea. La rându-i, acesta avea să deducă, pe baza altor mărturisiri ale băiatului, că în turla bisericii din Comeşti se află instalat un observator de artilerie, fapt confirmat ulterior şi de alte surse, ca, de altfel, şi alte date culese de Marin. I-a raportat, telefonic, generalului Ionaşcu, la care s-au prezentat, apoi, împreună. Uimit de perseverenţa puştiului, dar şi de isteţimea lui, comandantul diviziei a cedat insistenţelor colonelului şi a altor ofiţeri, care au cerut să-l lase cu ei pe front După ce le-a comunicat hotărârea, l-a luat, în văzul tuturor, pe copil în braţe şi l-a strâns puternic al piept. „Să aveţi grijă de el ca de ochii din cap”, le-a ordonat generalul. Marin a scos un chiot de bucurie.
Numit în grupul de cercetare al diviziei, va juca un rol important în culegerea de informaţii despre inamic. Chiar Marin Lungu isi reaminteste acele momente, multi ani mai tarziu: „Umblam noaptea prin păduri, iarna, pe geruri cumplite. Am fost mereu în faţa primei linii a frontului. Eram trimis ca cercetaş în rândurile lor, fiind cel mai mic, ajungeam cel mai departe. Trăgeam o capră după mine, era acoperirea mea. Când mă întreba ce-i cu mine vreunul din naziştii printre care umblam, făceam pe surdo-mutul şi eram lăsat să merg mai departe. Şi, în timp ce treceam de-a lungul trupelor, memoram tot ce vedeam. Mă întorceam apoi la ai mei şi le spuneam câţi nemţi erau, câte tancuri şi tunuri aveau, ce armament purtau, ce era în camioane, ce maşini, tot…”
Cel dintâi, din linia întâi

Mai întâi la Oarba de Mureş, unde a avut loc una dintre cele mai crâncene bătălii din campania pentru eliberarea Ardealului şi din istoria modernă a României, soldată cu o mare victorie, obţinută cu preţul vieţii a 11. 000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri (morţi, răniţi sau dispăruţi). Pe Dealul Sângeorgiu, cota 495 era o redută aproape inexpugnabilă. Acolo se afla o cazemată din beton armat înconjurată de şanţuri şi locaşuri de tragere, de asemenea betonate, precum şi tancuri îngropate care semănau moarte în jurul lor şi făceau cu neputinţă înaintarea trupelor noastre. Grupul de cercetare, din care făcea parte şi Marin Lungu, a trecut Mureşul pe plute, printre gloanţele trase de inamic, pentru a-şi putea îndeplini misiunea de cercetare mai amănunţită a dispozitivului adversarului Cu cât urcau mai sus spre cotă întâlneau tot mai mulţi morţi. Peisajul devenise înfricoşător…
Lângă un căpitan mort, Marin a găsit un binoclu. Privind prin el spre cotă, a descoperit un cuib de mitraliere şi lunetişti care trăgeau cu înverşunare în luptătorii noştri, i-a spus unui sergent care era în apropiere cu o secţie de branduri. O ploaie de proiectile plecată în direcţia menţionată i-a amuţit pentru totdeauna pe nemţi. Mai la deal, împreună cu sergentul Panozza, cu care rămăsese pe pantă, tot cu ajutorul binoclului, au descoperit două cazemate din bârne groase de lemn din care se trăgea continuu. Informat, comandantul unei subunităţi de pionieri a întreprins o acţiune temerară împreună cu subalternii, aruncând încărcături de trotil cu fitil aprins şi salbe de grenade, care au distrus cazematele. A doua zi, după cucerirea dealului Sângeorgiu, generalul Ionaşcu, avansând în grad mai mulţi combatanţi, a ţinut să pună cu mâna lui galonul de fruntaş pe epoletul micului soldat, lăudându-i curajul cu care s-a avântat în linia întâi, recunoscând că i-a fost cu neputinţă să-l convingă ori sa-l silească să nu ia parte direct la luptele diviziei.
În zona Apahida, sub aparenţa unui copil amărât, zdrenţuros îmbrăcat, cu o desagă de cartofi pe umăr, hoinărea dintr-o parte în alta fără să fie deranjat de ostaşii nemţi care-l priveau cu dispreţ, spre bucuria lui. Aşa a putut să-şi dea seama că în gară debarcaseră câteva sute de fascişti cu pistoale automate şi grenade, veniţi pentru întărirea celorlalte forţe, de asemenea că pe dealul din preajma târgului se săpau tranşee şi se cărau bârne groase de lemn, pentru amenajarea de adăposturi şi cazemate. Când a auzit ce informaţii i-a adus, maiorul Pelea, comandantul grupului de cercetare, l-a sărutat de bucurie. In satul Urziceni, în apropiere de Carei, unde se duceau ultimele lupte de pe teritoriul naţional, hitleriştii aduseseră forţe proaspete. Informaţiile, însă, erau destul de vagi. Pentru limpezirea lor, maiorul Pelea a recurs la o stratagemă. A cumpărat o viţică de la o femeie şi, pe post de păstor, l-a trimis pe Marinică în liniile nemţilor. Ştia lecţia. “Înarmat” cu o nuia, îmbrăcat în haine ardeleneşti, cu mai multe buzunare, în care să îndese pietricele, după numărul tancurilor; beţişoare, după numărul tunurilor, încins la pantaloni cu două sfori, ca să facă noduri, corespunzătoare cisternelor de combustibil, a plecat din Foeni spre Urziceni. La documentare l-a ajutat şi o bătrână, care fără să-şi dea seama ce urmărea băiatul, l-a sfătuit să ocolească pădurea, în care ea numărase ca intraseră tancuri, mulţi soldaţi i-a spus chiar numărul. Marin aflase şi numărul, aproximativ fireşte, de tunuri, cisterne etc. Avea ce-i comunica maiorului.
Prea mic pentru un război atât de mare, dar lupta în Ungaria și Cehoslovacia

Debreţin – de data aceasta pe teritoriul Ungariei. Marin Lungu, îmbrăcat ca un copil de ungur, făcea, pe surdomutul. Misiunea lui era de a prelua din gară, de la o persoană care ştia cum să-l identifice, după o parolă ştiută de amândoi, “bineînţeles, un mesaj important pentru Armata a 4-a română. O alta vizase observarea mişcărilor de trupe Dinamice care intraseră într-o pădure, fapt semnalat anterior de alte surse. Marin aduna, chipurile, într-o sanie, vreascuri. Dar în pădure, spre surprinderea lui, nu era nici ţipenie de om. Doar nişte lupi îşi arătau prezenţa prin urlete îngrozitoare, care l-au, speriat. A pornit spre satul Monok. La poalele dealului, dintre pădure şi sat, l-au oprit cinci santinele nemţeşti. Şi-a jucat cu bine rolul de surdo-mut. Văzându-l aşa amărât, cu mâinile îngheţate; bocnă, lăcrimând de ger, nemţii l-au lăsat să plece, nu înainte însă de a-i răsturna sania pentru a se convinge că avea numai vreascuri. Continuându-şi drumul, cu cât urca dealul spre Monok, vedea sporind numărul soldaţilor aflaţi pe costişe. Dinspre sat curgeau şuvoaie nesfârşite de oameni şi tunuri care intrau în poziţie de luptă.
Ajuns, într-un târziu la punctul de comandă al diviziei, i-a raportat direct generalului Ionaşcu tot ceea ce văzuse. Erau informaţii capitale, care l-au determinat pe comandant să schimbe hotărârea de luptă luată iniţial. Potrivit acesteia, urmau să atace trupele din pădure. Din cele relatate de Marin, reieşea că inamicul se retrăsese de acolo şi se grupase, în taină, pe dealul de la sud de Monok. Deci acţiunea preconizată, nu numai că avea loc în gol, dar expunea trupele noastre la o contra-lovitură din, partea inamicului, pe flancuri. Pe baza noilor date atacul s-a dat asupra noului dispozitiv al adversarului. Marin Lungu a fost citat prin Ordin de zi şi decorat cu medalia “Serviciul Credincios”. Era a doua distincţie acordată de când se afla pe front. Au urmat alte misiuni, la fel de primejdioase, în Cehoslovacia. În munţii Tatra, pe un ger năpraznic, în zona localităţilor Bistra şi Myto, a văzut tancurile şi auto blindatele din rezerva inamicului cu care, acesta intenţiona să contraatace, precum şi alte elemente din dispozitivul de luptă german.; Atunci a trecut prin două momente care puteau marca sfârşitul. În timpul amplasării pe itinerariul ocupat de inamici, l-a ajuns din urmă o maşină nemţească, un Mercedes.
Unul dintre hitlerişti i-a făcut semn să urce. A înlemnit de spaimă. Dar şi-a jucat bine rolul de surdo-mut. La marginea unei localităţi era un perete stâncos, în care se afla un tunel cu cazemate şi locaşuri de tragere. Maşina s-a oprit şi când cei trei ofiţeri care se găseau în maşină au coborât; îndreptându-se spre pasarela prin care se ajungea la tunel, un avion de vânătore românesc i-a mitraliat. Şoferul a fugit, iar el s-a ascuns sub maşină. S-a strecurat apoi pe burtă, spre unul dintre ofiţerii morţi, a tras porthartul de lângă el, i-a scos hărţile şi notiţele dinăuntru şi a fugit cu ele în pădure. Marin Lungu a mers, prin zăpadă şi viscol, era februarie 1945, la întâmplare, nu ştia unde se găsea. A înotat prin troiene până când 1-a toropit o amorţeală. Abia aţipise, când l-au descoperii alţi cercetaşi ai noştri. La postul de comandă al diviziei, maiorul Pelea a rămas uimit de cele aflate de la Marin, dar mai cu seamă de ceea ce conţineau hărţile şi notiţele luate de la ofiţerul neamţ. Ele s-au dovedit de o mare importanţă pentru organizarea acţiunii de învăluire a detaşamentului .
Avem un pui de om aici, domnule ministru…

În ajunul asaltului final pentru eliberarea oraşului Banska-Bystrica, a fost trimis la un castel aflat pe o colină înaltă, deasupra satului Dol Micina. Două grupe care încercaseră să ajungă acolo fuseseră secerate de mitraliere. De sus, a putut să observe înapoia gardurilor şi pe uliţele localităţii, mitraliere, branduri, tunuri antitanc şi blindate, masate pentru a contracara înaintarea trupelor române. Şi, la scurt timp, alte şi alte date despre dispunerea şi tăria forţelor inamicului din câte putea selecta un copil de vârsta lui, altfel bine instruit dinainte ce să urmărească – le-a prezentat superiorilor în urma “incursiunii” sale pe străzile oraşului şi în gara Banska-Bystrica. După eliberarea marelui oraş slovac, generalul Ion Stănculescu, zis “Vulturul”, succesorul la comanda diviziei al generalului Ionaşcu şi generalul Nicolae Dăscălescu, comandantul Armatei a IV-a, l-au prezentat ministrului de Război, generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, venit în inspecţie.
Pentru copilul de trupă de atunci şi generalul-maior în retragere, s-a petrecut un eveniment memorabil, pe care şi-l reaminteşte perfect: „Avem un pui de om aici, domnule ministru (i-a raportat generalul Dăscălescu lui Răşcanu). Fruntaşul Marin Lungu. Este cu noi pe front de la începutul războiului în Vest şi a făcut şi nişte fapte extraordinare, incredibile pentru mulţi.” Uimit de cele auzite, ministrul a ordonat să iasă în faţa marii unităţi. L-a îmbrăţişat şi pe loc, l-a avansat la gradul de caporal şi l-a decorat cu medalia “Virtutea Militară de Război” clasa I, cea mai mare distincţie acordată ostaşilor şi subofiţerilor cu merite excepţionale. Avea numai 9 ani. Ziarele din ţară, din Cehoslovacia, din alte ţări, aveau să preia ulterior ştirea despre acest copil cercetaş care, la o vârstă atât de fragedă, primea a patra decoraţie de război. “Micul caporal” cum fusese poreclit cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă Napoleon Bonaparte, era, în aceleaşi timp, şi “Nevăzutul” şi un fel de James Bond. Intra în istorie….
Capturat, torturat, eliberat, Marin Lungu s-a întors în țară pe jos cu trupele….
Dar bucuria i-a fost de scurtă durată. După o săptămână de refacere, Divizia a 9-a fost angajată în luptele pentru eliberarea oraşului Kremnica. Se primiseră informaţii că într-o pădure de lângă satul Piargy, dintr-o regiune muntoasă, la câţiva kilometri de oraş, nemţii aveau un depozit de muniţii. Locul exact de dispunere şi ce adăpostea nu se cunoştea însă. Ştiind că asemenea obiective erau superpăzite şi orice încercare a unei grupe de cercetare ar fi fost sortită eşecului, comandanţii s-au gândit la un vicleşug, care ducea, neapărat, la Micul Caporal. Numai el se putea strecura până acolo, nu în afara unor riscuri enorme. Ofiţerul Pelea l-a instruit îndelung, atrăgându-i atenţia să nu se atingă de gardurile de sârmă ghimpată aflate sub tensiune, să se ferească de câinii de pază, dar mai ales de patrule. “Criminalilor, aţi trimis un copil la moarte!” ar fi exclamat atunci, ca şi altădată, după ce afla de misiunile periculoase ale lui Marin Lungu, generalul Stănculescu, noul comandant la diviziei.
Micul cercetaş a colindat câţiva kilometri pădurea, în lung şi-n lat, până a descoperit depozitul mascat. Erau două rânduri de gard. A găsit o porţiune prin care vedea totul. Din depozit ieşeau maşini cu bombe. S-a dus într-o goană, să le spună. L-au trimis înapoi să urmărească toate mişcările. Se înserase. A nimerit greu locul. Pe anumite porţiuni de teren se deplasa târâş. Când s-a apropiat a văzut alte maşini care cărau lăzi cu armament şi muniţie. Deodată a auzit un clopoţel sunând strident şi lătrat de câini S-a trezit şi cu o haită după el, în momentul în care a luat-o la fugă prin pădure. A urcat imediat într-un copac, cum fusese învăţat. Au venit nemţii şi l-au capturat. Bătut, legat la ochi, a fost dus în lagărul de prizonieri.. Şi acolo s-a purtat ca un surdomut. O clipă de neatenţie şi, provocat fiind, s-a deconspirat. A vorbit….
Au urmat interogatorii, bătăi, pentru a spune cine l-a trimis în acea misiune de spionaj. Anchetatorii erau însoţiţi de un translator. L-au ameninţat cu împușcarea. Văzând că nu scot nimic de la el, au hotărât să-l bage în cuşca unor câini ucigaşi. Îi ţineau la lanţ, dar îi asmuţeau împotriva lui. Îngrozit, abia atunci a amuţit de-a binelea. După o lună, lagărul de la Skromka a fost eliberat de ruşi şi partizani slovaci, în luptele care s-au dat a fost rănit. Internat într-un spital al Crucii Roșii, deservit de medici şi asistente de religie catolică, majoritatea călugăriţe, a fost tratat cu multă atenţie, în special de o măicuţă, Camelia, care s-a purtat cu el ca o mamă. I-a dăruit și o statuetă cu Maica Domnului. Aici s-a întremat cât de cât. După câteva luni, Marin Lungu s-a întors în ţară, cu trupele române. Pe jos. Internat în spitale, şi-a recăpătat, cu greu, graiul.
Perioada comunistă și post-decembristă – supravegheat, marginalizat și umilit

După absolvirea studiilor civile, s-a înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri a Ministerului de Interne. Mutat prin mai multe garnizoane, a avansat treptat în grad, deși i s-au creat multe probleme. Pentru că avusese curajul să spună direct, fără să se teamă de nimeni și de nimic, că una se declară în cuvântările conducătorilor comuniști, în special ale lui Nicolae Ceaușescu, pe care îl cunoscuse personal, ca și pe Elena Ceaușescu, și alta era realitatea. Între timp, generaţii de pe front care îl cunoscuseră şi scriseseră despre el declaraţii, recomandări, studii, articole, cărţi, fuseseră, o parte dintre ei, marginalizaţi, închişi. Nume grele ale armatei române: generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Eremia, ca să dăm numai două exemple dintre cei care 1-au prezentat ca pe un erou, trăiau ei înşişi momente grele.
Ani de zile în manualele şcolare reţinea atenţia şi uimirea copiilor un capitol consacrat special unui mic erou, exemplu de iubire de ţară şi patriotism, de dăruire şi curaj: “Caporal la 9 ani”. A fost scos, din ordine superioare. Scriitorii Dumitru Radu Popescu şi Ion Grecea au scris despre el romanele “Prea mic pentru un război atât de mare” şi, respectiv, “Prizonier la 9 ani”. După primul, s-a turnat şi un film, cu acelaşi nume, care a rulat mult timp în ţară, peste hotare, în special în S.U.A Despre biografia fascinantă a lui Marin Lungu stau mărturie pagini de adevărată epopee semnate de fostul ministru de Război, generalul Răşcanu, care i-a înmânat, pe front, cea mai înaltă medalie, de generalii Costin Ionaşcu, Ion Boţea, Ion Gh. Pană, Ion Stănculescu, Mihai Baron s.a. După revoluţie a fost avansat la gradul de general-maior. Preşedintele Slovaciei, aflat în vizită la Bucureşti în 2008, a ţinut să-l cunoască personal şi l-a decorat cu Ordinul Recunoştinţei.
De aproape două decenii, generalul Marin Lungu trăiește o dramă care nu se mai termină. După ce i-a fost demolată casa din fostul Cartier Uranus, în urma lucrărilor de sistematizare pentru Casa Poporului derulate de Ceaușescu, i-a fost repartizat un apartament pe care l-a cumpărat fără să știe că este revendicat și din care, după 2000, a fost evacuat forțat, cu toate lucrurile scoase din casă, deși primarul sectorului în care se afla, Marian Vanghele, îi promisese ajutorul. „Mai dă-l în p***a mă-sii, că nu este activ”, ar fi spus Vanghele, conform unui adjunct al acestuia. Și-a ajuns pe stradă, la propriu. Lucrurile i-au fost furate, iar soția a făcut atac cerebral. De atunci este într-o stare de sănătate în continuă degradare. Iar viața fostului cercetaș în liniile inamice s-a reluat la București, ca într-o țara reocupată. Odiseea lui a trecut prin Parlament, unde un grup de senatori a încercat să-l ajute și apoi pe la toți primarii și prim-miniștrii pe care i-au avut Bucureștii și România, din 2000 încoace.
Năstase, Tăriceanu, Ungureanu, Ponta, Cioloș, sunt doar câțiva dintre prim-miniștrii care i-au promis rezolvarea „imediată” a situației, care se adaugă unor Carmen Dan, fostul Ministru de Interne sau Beniamin Leș, Ministrul Apărării, care doar l-au ținut prin anticamerele lor sau s-au pozat cu el pentru Facebook. Până la urmă, fostul primar Sorin Oprescu l-a băgat într-un apartament dintr-un bloc social, de unde a fost scos ca să-l ocupe o funcționară de-a lui de la Primărie. Ilegal, după cum spune Marin Lungu. Acum, eroul țării sta deasupra unui gang, în blocul social din care este amenințat oricum să fie dat afară pentru că este revendicat de Camera de Comerț. Dar a ajuns, după îndelungate lupte prin tranșeele micilor mai-mari ai României, la primul ministru Viorica Dăncilă. Care, ca și predecesorii ei, i-a promis rezolvarea „imediat”. Soluția: o Hotărâre de Guvern care să ajute și alți veterani aflați în situația ingrată a celebrului cercetaș. Numai că de-atunci au trecut „doar” 20 de luni……

P.s.: multe dintre informațiile din textul de mai sus au fost preluate din publicația “Națiunea”, nr. 547 (1012) – 17-23 februarie 2010. Iar dacă doriți să aflați unele detalii, despre drama sa post-decembristă, spuse cu multă durere în suflet, chiar din gura eroului nostru, puteți accesa acest link: https://www.youtube.com/watch?v=BaZKbePEFuc
ian. 6, 2020 | Armata Română, Dobrogea, Istoria Constanței
„Urmașilor noștri lăsăm cuvânt să-i împodobească cu flori și să-i cinstească în veci memoria acestui erou SANTINELĂ A ROMÂNIEI LA NISTRU” stă scris pe una din plăcile sale funerare. Însă despre viața și moartea „eroului de la Topraisar”, aproape nimeni nu mai vorbește astăzi. Generalul Stan Poetaș ar fi trebuit să fie menționat în fiecare carte de istorie, în Dobrogea și în toată țara să îi fie închinate monumente, însă el a fost interzis total de istoriografia comunistă şi ignorat, din păcate, de mulți istorici după Revoluție. Erou al frontului din Dobrogea în 1916 și al bătăliei pentru București, participant în linia întâi în luptele de la Mărășești, acesta și-a pierdut viața acum 101 ani, ucis mișelește la 08 ianuarie 1919, de către bolșevicii care provocau haos în Basarabia străbună. Aceasta este povestea viteazului „taica Stan”, așa cum era acesta supranumit, cu dragoste, de toți soldații săi…
Primele lupte duse de Stan Poetaș pe frontul din Dobrogea

Generalul erou Stan Poetaș
Intrarea României în Primul Război Mondial îl găsește pe colonelul Stan Poetaș în fruntea trupelor sale, pe frontul din Dobrogea, încercând să reziste presiunii făcute de forțele bulgaro-germano-turce. Acesta se face remarcat pentru prima dată în cadrul „manevrei de la Flămânda”, când contraofensiva noastră din jud. Constanța dă roade. Brigada 17 Infanterie, comandată de „taica Stan”, obţine un succes deosebit, cucerind pe 3 octombrie localitatea Amzacea. Aceasta era puternic întărită cu tranșee și rețele de sârmă ghimpată de către turcii Diviziei 25 Infanterie. Atacul dat de ai noștri a fost atât de violent, încât întreaga Divizie turcă este pusă pe fugă, iar pozițiile lor de apărare sunt trecute prin baionete de soldații români. Se spune că Poetaș a fost în prima linie, alături de soldații săi, conducând atacul și intrând cu aceștia în tranșeele dușmane. Cu această ocazie au fost capturate de la divizia turcă, șapte tunuri și două drapele de luptă, care au fost trimise la București, fiind depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu. Tot atunci au fost luați prizonieri 5 ofițeri și 300 de soldați. Din nefericire, succesul lui Poetaș este anulat de suspendarea operațiunilor militare de la Flămânda, făcând ca trupele româno-ruse din sudul Dobrogei să treacă la o defensivă activă pentru perioada următoare. Iar ce era mai greu, abia acum urma…
Poziția de la Topraisar, denumită „vizuina de șobolani” de exasperatul mareșal von Mackensen (supranumit „spărgătorul de fronturi”), din cauza sistemului de apărare bine pus la punct, era apărată de Divizia 9 Infanterie, formată din soldați experimentați care luptaseră în Dobrogea de la începutul campaniei în sud. Aceștia erau comandați de Constantin Scărișoreanu, un ofițer în vârstă de 47 de ani, care fusese avansat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă (o premieră în Armata Română), în ziua de 15 octombrie 1916. În luptele de la Topraisar, von Mackensen aduce forțe proaspete de elită, respectiv Divizia 217 Infanterie germană și întreaga artilerie grea germano-bulgară. În centrul poziției noastre defensive se aflau militarii din Brigada 17 Infanterie – regimentele 9 vânători şi 40 infanterie – conduși de „taica Stan”, cum îl numea afectuos trupa, cu toate că avea doar 46 de ani atunci. Simțind iminența atacului, în dimineața zilei de 19 octombrie, „ofițerii și soldații Regimentului 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranșee steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona《Deșteaptă-te române!》, toți au jurat pe steag că nimic nu-I va face să dea înapoi în fața puhoiului dușman”. Şi aveau să se țină de cuvânt.

Secvență surprinsă în timpul trecerii fulgerătoare a Dunării de către Armata Română în timpul „manevrei de la Flămânda”.
După o formidabilă pregătire de artilerie (piese de calibrul 105, 150 și 210 mm), dirijată de cinci aeronave, infanteria germană trece la atac, încercând să se apropie de pozițiile românilor, reușind ca până la ora 19.00 să se apropie de poziția principală situată la sud de Topraisar. În ciuda celui mai puternic bombardament văzut pe frontul dobrogean și a atacurilor necontenite, în zilele de 19-20 octombrie 1916 germanii nu au putut cuceri localitatea Topraisar. Se spune că toate fântânile din zonă au secat, din cauza folosirii excesive, atât pentru a domoli setea combatanților dar și pentru răcirea armamentului. În această situație, von Mackensen le dă de ales ofițerilor săi: „dacă voi contați pe un succes sigur, continuați atacul…în caz contrariu, întăriți-vă puternic pe poziția pe care sunteți”. Germanii și bulgarii iau decizia înțeleaptă: să se îngroape la rândul lor în tranșee. Ca să înțelegeți mai bine ce însemna prezența unui ofițer ca Stan în prima linie, cuvintele de îmbărbătare care străbăteau linia frontului din Dobrogea erau: „La flancul drept luptă taica Stan, nu avem nicio grijă…”. Despre campania din Dobrogea, puteți citi mai multe aici: https://bogdanbola.ro/dramaticele-inclestari-din-toamna-lui-1916-in-dobrogea/775
Trupele generalului Poetaș de la înfrângerea din „Bătălia Bucureștilor” la victoriile de la Mărășești, Mărăști și Oituz
Însă pe flancul drept al trupelor lui Poetaș, diviziile 61 și 115 ruse fug din fața inamicului, așa cum reda, plin de amărăciune, scriitorului Victor Lazăr: „Zadarnic a fost eroismul românesc, ca înainte de lupta de la Topraisar, unde soldații români au cerut să li se aducă steagul în tranșee, ca să jure de nou pe el, că vor muri pentru apărarea pământului românesc. Ei învingeau pe dușmanul uimit de-atâta putere de jertfă, dar alături de ei, rusul mișel se preda bulgarului sau fugea înapoi”. Cu tot eroismul alor noștri (și cu toată trădarea rușilor, aș adăuga eu) Dobrogea era pierdută, dar războiul pentru România continua. Epopeea colonelului Stan Poetaș și a trupelor sale continuă în bătălia de la Neajlov – Argeș, supranumită și „Bătălia Bucureștilor”. După ce trupele bulgare și germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea, concomitent cu ruperea rezistenței pe linia Carpaților la Jiu, generalul Prezan concepe și execută o manevră destinată să lovească și bată ambele grupări armate dușmane pe rând. Una dintre diviziile care primește această sarcină era chiar divizia 9 a generalului Scărișoreanu, din care făcea parte și Brigada 17 a lui Poetaș. În fața diviziei române se afla aceeași divizie 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea.

Aflate mereu în prima linie a defensivei noastre din Dobrogea, trupele lui Stan Poetaș nu s-au retras niciun moment din fața inamicului.
Fire temperamentală, colonelul Stan Poetaș declanșează atacul în noaptea de 18-19 noiembrie în zona localității Bălăria și ia 300 de prizonieri, trei tunuri grele, două baterii de câmp și numeros material de război. Statul Major al diviziei 217 germane, riscând încercuirea, se salvează prin fugă, însă viteza și violența atacului românilor din Regimentul 40 Infanterie, condus de Poetaș, ia prin surprindere întreaga defensiva germană. Acest fapt este ilustrat și de următoarea istorisire: comandantul trupelor germane aflate în rezervă, colonelul Vogel, încercând să ia legătura telegrafic cu divizia 217 din prima linie, primește ca răspuns doar o înjurătură neaoșă românească. În ziua de 19 noiembrie, împreună cu un batalion de vânători, trupele sub comanda lui Poetaș atacă din nou cu furie pe inamic, îl izgonește de pe ambele maluri ale Neajlovului, capturează tunuri, chervane cu muniții și peste 1800 prizonieri. Din păcate, în acel moment de derută pentru germani, are loc un eveniment cu implicații grave asupra rezultatului bătăliei. Doi ofițeri de stat major români, căpitanii Epure și Barcan, care duceau un ordin de operație al generalului Prezan către Armata 1, sunt interceptați de Regimentul 18 infanterie bavarez, aflat în marș. Din ordinul de operație și din alte documente aflate în caseta de fier a automobilului reieșea întregul plan al comandamentului român.
Având toate planurile de atac ale românilor, germanii lansează contraofensive, știind exact unde, când și cum să lovească. Acest fapt, coroborat cu faptul că cele două divizii ruse aflate în apropiere refuzaseră să susțină ofensiva românească (chiar și să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre), pe motiv că nu au ordine în acest sens, fac ca „Bătălia Bucureștilor” să se încheie. Odată cu retragerea trupelor române, inamicul are cale liberă spre capitală, în care intră triumfal la 6 decembrie 1916. Forțele române se repliază în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916. Aici, în vara lui 1917, trupele conduse de Stan Poetaș participă activ la luptele de la Mărășești, Mărăști și Oituz, acoperindu-se de glorie și punând în practică celebrul dicton „Pe aici nu se trece”. Pentru a acoperi golurile lăsate pe linia frontului de trupele ruse, care își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, soldații Brigăzii 17 Infanterie, în frunte cu Poetaș, sunt obligați la marșuri forțate pe jos, timp de ore întregi. Apoi, fără a se odihni, ai noștri intrau direct în luptă, atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă…
Pentru eroul Stan Poetaș, luptele nu încetează în 1918

Santinelă română stând de gardă în linia întâi
A urmat armistițiul de la sfârșitul anului 1917, însă pentru Stan Poetaș, începea acum un nou capitol de lupte pentru apărarea țării și a compatrioților noștri. După victoria revoluției bolșevice din octombrie 1917, foștii noștri aliați ruși încep retragerea către țară, dar și să jefuiască fără milă populația civilă din Moldova și Basarabia. Istoricul Constantin Kirițescu consemna: „Unii luau cu asalt trenurile, grămădindu-se unii peste alții pe acoperișurile vagoanelor, pe scări, pe tampoane, devastând gările și vagoanele, amenințând cu armele pe mașiniști și pe funcționari. Alții mergeau în coloane mai mari sau mai mici pe șosele, dedându-se la tot felul de neorânduieli și excese, și vânzând în alte sate produsul prădăciunilor făcute aiurea. Pentru a-și ușura drumul și a câștiga bani, începură să vândă mai pe nimic efectele militare, arme, cai și chiar tunurile! Moldova cunoscu astfel o nouă calamitate, aceea a retragerii unei armate dezorganizate.” În acest context, trupele conduse de Stan Poetaș participă la pacificarea prin forță a bolșevicilor ruși la Mihăileni în ianuarie 1918, care refuzau să predea armele și prăduiau fără milă tot ce găseau în cale.
După „deratizarea” Moldovei de bolșevicii ruși, proaspătul general de brigadă Stan Poetaș și Brigada 17 Infanterie sunt trimiși în Basarabia și Bucovina, primind ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România aceste străvechi provincii Trebuie menționat faptul că „armata română a pătruns în Basarabia și Bucovina la solicitarea reprezentanților legali ai acestor teritorii. Ea a asigurat numai ordinea și apărarea populației de atacurile bandelor de soldați proveniți din armata rusă aflată în descompunere și nu a intervenit în hotărârile pe care le-a luat Sfatul Ţării și Congresul General al Bucovinei”. Bolșevicii însă foloseau dezinformarea și fricile oamenilor care, păcăliți de propaganda lui Lenin, credeau că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzându-și toate drepturile.

Basarabia își începea astfel lupta pentru independență, dar călcată de bolșevici era pe cale să fie suprimată total și irevocabil. În decursul anului 1918, Brigada 17 Infanterie este transferată în zona de hotar Hotin-Soroca, unde situația era extrem de agitată: „unitățile române, neavând încă în acea zonă un serviciu de informații corespunzător, n-au luat măsurile necesare pentru prevenirea unui atac prin surprindere, cu toate că un ordin al generalului Constantin Prezan, comandantul Marelui Cartier General, le cerea să aibă o atitudine binevoitoare față de populația pașnică și să le apere averile și viața, iar față de inamici și răufăcători să se procedeze cu toată asprimea”. Având în vedere aceste probleme, generalul Stan Poetaș trece imediat la reorganizarea unitățile militare și a sistemelor defensive, astfel încât să nu mai fie atacate prin surprindere de bandele bolșevice de peste Nistru. O altă problemă majoră o reprezenta și înarmarea de către bolșevici a populației unor sate din acea zonă, care au crezut prostește în lozinca lui Lenin „Pace și pământ!”. Așa își vor petrece întregul an 1918 vitejii lui Poetaș, prinși între rușii bolșevici și trădătorii autohtoni care îi atacau pe la spate…
Moartea unui erou în Basarabia anului 1919

Monumentul generalului Stan Poetaș de la Soroca
Și vine și fatidica lună de ianuarie 1919. Evenimentele care au dus la moartea generalului Poetaș au fost detaliate foarte amănunțit de istoricul dobrogean Costin Scurtu în cartea sa „Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919)”, apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008. Voi spicui câteva detalii din ea pentru dvstră, scoțând în evidență șirul evenimentelor care a dus la asasinarea eroului nostru. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919, la ora 03:40, bandele bolșevice trec Nistrul în număr mare şi atacă trupele române din zona Atachi (denumit și Otaci sau Ataki), între satele Călărași și Verzani. În sectorul atacat se afla și un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 09:00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului. Ca să înrăutățească și mai mult situația, trupele române erau atacate și din spate de populația civilă răsculată, înarmată fie de bolșevicii ruși, fie cu ajutorul armelor abandonate de rușii aflați în retragere. Și mai grav, secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă.
Având în vedere situația periculoasă în care se găseau trupele noastre, generalul Stan Poetaș anunță că dorește să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie. El face acest lucru pe data de 08 ianuarie „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede”. Trupele sale erau atacate din spate, mai ales în zona unelor sate unde populația ruso-ucraineană era majoritară..cum ar fi putut sta departe de soldații săi?! Ignorând avertismentele subordonaților, generalul pleacă în inspecție, însă în zona satului Călărași, pe şoseaua Atachi – Calarașofca „este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”, potrivit notelor redactate de batalionul său. După ce este batjocorit, trupul său neînsuflețit este aruncat într-o groapă de nisip, doar pe jumătate îngropat.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Se va afla apoi că a fost împușcat de un anume S. Fosu, care făcea parte din banda bolșevică a lui Gheorghe Bărbuță. Marele general român căzuse răpus, cu arma-n mână, de patru gloanțe în schimbul de focuri cu bolșevicii, unul dintre ele lovindu-l drept în inimă. Ucigașul S. Fosu avea să fie prins mult mai târziu și condamnat la moarte abia în anul 1929, pe când liderul bandei de bolșevici, Ghe. Bărbuță, avea să fie executat la puțină vreme de la aceste evenimente de către ucrainenii naționaliști, care luptau și ei împotriva bolșevicilor, conduși de hatmanului Petliura.
Rămase fără comandatul lor iubit, comanda trupelor este preluată de colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”. În timp ce rușii și trădătorii bolșevici ocupă satele din zona Atachi – Soroca, ai noștri pregătesc contraofensiva…și nu vor da dovadă de milă! Încep să ajungă informații la comandamentul român despre atrocitățile comise de dușmani în zilele de 8 și 9 ianuarie 1919: o parte a populației satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, sprijiniți de bolșevicii ucraineni, astfel că șeful siguranței române din Hotin este torturat și aruncat în puțul fortăreței. De asemenea, soldații români capturați sunt torturați până la moarte, cu ochii scoși și limbile smulse și puși să atârne în ștreanguri de-a lungul șoselelor și stâlpilor de telegraf din zona ocupată.

Imaginea de mai sus este a cadavrelor soldaților români din regimentul 3 roșiori, torturați și mutilați de bolșevicii ruși
Pe 09 ianuarie, românii încep contraofensiva, ordinele fiind foarte clare: restabilirea ordinii, distrugerea bolșevicilor și luarea de măsuri severe contra populațiunii civile care trădase. Ai noștri nu uită faptul că multe dintre atacurile mișelești de până atunci fuseseră făcute de trupe fără însemne militare, în spatele frontului nostru. Așa că orice prevedere militară privind prizonierii și populația civilă este ignorată complet de ai noștri: „veți lua măsuri severe contra populațiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolșevicii), veți restabili ordine deplină cu orice preț”. Sunt curățate astfel, de elemente inamice, după lupte grele, localitățile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuți. În aceeași zi, pe 09 ianuarie, înfuriat de atrocitățile la care se dedau bolșevicii, generalul Prezan dă un ordin care era foarte clar: „Pe viitor toate trupele care vor trece frontiera noastră nu vor fi considerate ca trupe organizate. În consecință, aceste bande nu se vor bucura de legile care se aplică în război trupelor regulate. Toate vor fi tratate fără milă, (vor fi) complet și radical exterminate.”

Soldați români transportând o importantă captură de război în Bătălia Bucureștilor
Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. Pe 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt chemate întăriri pentru respingerea inamicului peste Nistru. Așa se face că la ora 13:00, „soldații mării” din Divizia a 9-a Infanterie Dobrogea curăță înălțimile de la sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren mulți morți, răniți și materiale militare. Simultan, atacăm de la sud de-a lungul Nistrului cu atâta furie (detașamentul maiorului Butunoiu), încât aproape toți bolșevicii care încearcă să se salveze peste râu sunt uciși în bărci sau înecați. Colonelul Petrescu pune chiar în vedere naționaliștilor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiții de aceeași naționalitate cu ei să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante.
Stan Poetaș – un adevarat erou al unui război uitat
Abia la 11 ianuarie, colonelul Ion Petrescu informa Statul Major Român: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. De asemenea, acesta menționa în raport: „am respins bandele bolșevice care, în parte nimicite, au luat fuga lăsând pe teren morți, răniți, prizonieri (executați)”. Înmormântarea acestuia va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca, cu onoruri militare. În amintirea generalului erou Stan Poetaș a fost ridicată o statuie în satul Atachi în Basarabia, de care, spun martorii, că erau înlănțuiți patrioții români înainte de a fi deportați în Siberia în 1940. Până la urmă, aceasta va fi distrusă după 1944, când Basarabia a fost „eliberată” de forțele sovietice. Sigur, am mai avut si alți generali căzuți pe câmpul de luptă – generalii Praporgescu și Dragalina în primul război mondial sau generalul Ion Sion (căzut cu arma în mână la Stalingrad) sau generalul Avramescu (asasinat, cel mai probabil, de NKVD) în al doilea război mondial. Însă generalul Stan Poetaș a căzut în 1919, într-un război ciudat și neasumat, interzis cărților de istorie timp de 45 de ani, de care astăzi aproape nimeni nu mai știe nimic…..

Unul din monumentele închinate eroului nostru, care a rezistat timpului, chiar dacă s-a încercat și distrugerea totală a acestuia, este cel din orașul Soroca. La 25 iunie 1920 a fost organizată punerea pietrei de temelie pentru preconizatul simbol, iar misiunea conceperii şi modelării monumentului a fost încredințată de către Comitetul de inițiativă sculptorului George Dimitriu. Acesta a turnat statuia generalului Stan Poetaș în bronz, monumentul fiind dezvelit în ziua de 30 octombrie 1921, având înălțimea de 3 metri, pe un bine proporționat piedestal din granit de 4 metri. Înainte de venirea ocupanților sovietici, în luna iunie 1940, a fost evacuat la București și repartizat Muzeului Militar. După eliberare statuia a fost readusă la Soroca și reinstalată probabil în anul 1942.
Pe una dintre plăcile comemorative ale monumentului închinat lui „Taica Stan” de la Soroca încă mai stă scris: „CUVÂNT URMAŞILOR NOŞTRI. Prinos de recunoștință de-a pururi sfântă aducem viteazului general Stan Poetaș, fiul născut din părinți săteni, care în lupte strașnice la Topraisar, în Dobrogea și Mărășești a făcut stâncă din pieptul său, luptând de-a valma și în același rând cu soldații, iar la Calarașovca, în ținutul Sorocii, străjuind meleagurile bătrânului Nistru, a căzut mort, apărându-ne pe noi și pământul nostru strămoșesc de hoardele ce veneau din răsărit și miazănoapte ca să ne strice rânduiala și buna înțelegere. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Urmașilor noștri lăsăm cuvânt să-i împodobească cu flori și să-i cinstească în veci memoria acestui erou SANTINELĂ A ROMÂNIEI LA NISTRU.” Pe altă placă încă mai stă scris: „Generalul Stan Poetaș inspectând posturile de pază rânduite în largul Nistrului, front de răsboi, a fost atacat în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul 1919 (ianuar) între satele Calarașovca şi Unguri [de bolșevici](aceste două cuvinte – „de bolșevici” au fost răzuite, probabil pentru a salva existența acestei pietre de funerare) contra cărora s-a luptat cu arma în mână până în ultima clipă când răpus de 4 gloanțe dintre care unul drept în inimă a căzut pentru patrie murind ca un erou. Mândrie Neamului și Ţărei. SLĂVIRE MEMORIEI LUI.”

Fotografie făcuta la 30 octombrie 1921, la inaugurarea monumentului de la Soroca
În final, în speranța că nu v-am plictisit și ați citit până aici, îmi doresc să vă reamintesc ce a însemnat România pentru democrația europeană în ultima sută de ani. Începând cu 1918, cu luptele din Basarabia contra „revoluționarilor” bolșevici și continuând în 1919, cu îndepărtarea regimului comunistului Bela Kun din Ungaria, când am agățat opinca românească de Parlamentul ungar, am ținut departe de inima Europei amenințarea bolșevismului. Și acest lucru era subliniat în cancelariile europene ale vremii când, la nici două luni de la moartea lui viteazului Poetaș, ministrul francez Saint-Aulaire și cel britanic Barclay își informau guvernele la mijlocul lui martie 1919: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistență puternică ascensiunii bolșevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră contra mareei în creștere a bolșevismului; învinsă și contaminată, s-ar termina cu ordinea și pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de față este nu numai o cauză românească, ci una europeană”.
Și așa am și făcut….cu arma la picior, cu sute de mii de jertfe și sacrificii, cu eroi necunoscuți sau precum Stan Poetaș, noi românii am făcut toate astea, bunicii și străbunicii noștri au stat de strajă pentru o întreagă Europă….
oct. 17, 2019 | Armata Română, Istoria Constanței, securitatea naţională
După urcarea sa pe tron la data de 11 octombrie 1914, Ferdinand, noul rege al României, citește mesajul tronului în cadrul Camerelor reunite la 15 noiembrie, moment în care întreaga Europă era mistuită de flăcările războiului. Deputatul conservator Nicolae Filipescu răspunde acestui mesaj printr-un discurs ce sintetiza în mod magistral aspirațiile neamului: „Ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui neam… De aceea, mărirea ce ți-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.
Începutul Campaniei din Dobrogea

Detaliu din Mausoleul de la Mărășești
Pentru realizarea acestui măreț ideal, Armata Română părăsește „neutralitatea armată” și în noaptea de 27 – 28 august 1916 declanșează campania de eliberare a Transilvaniei, dublată de o atitudine defensivă pe toată linia Dunării și în Dobrogea. Venind în ajutorul trupelor austro-ungare aflate în dificultate, comandamentul bulgar, inspirat de cel german, a trecut la ofensivă în sectorul dobrogean al frontului, pe direcția principală Bazargic-Medgidia. Superiorității tehnice și mecanice a bulgarilor, slabei combativități a trupelor ruse, li s-au adăugat grave greșeli ale comandamentului român. Acestea sunt cauzele care au permis inamicului să ne provoace înfrângeri dureroase şi să ne alunge din Cadrilater în numai câteva zile.
Se părea că Dobrogea va fi ocupată în scurt timp dar, în ciuda incapacității generalului Basarabescu, regimentele Diviziei 9 Infanterie Dobrogea opun o rezistență îndârjită pe aliniamentul Sarsânlar – HasKioi – Alfatar (toate comune din regiunea Silistra, fostul Cadrilater), salvând situația și permițând retragerea Diviziei 19 aflată în pragul distrugerii. Generalul Mackensen preia comanda acestui front pe care l-a întărit cu o brigadă germană și o divizie turcă. Urmărind să exploateze succesele obținute la Turtucaia, Bazargic, Silistra inamicul atacă cu putere în zona lacului Oltina. Cu sprijinul eficient al flotilei noastre, unitățile Diviziei 9 Infanterie resping pe atacatori, provocându-le pierderi sângeroase, pe câmpul de luptă căzând în fruntea escadronului său și prințul Wilhelm de Hessa, nepot al împăratului Wilhelm.

Soldați români în spatele frontului din Dobrogea
La 14 septembrie, pentru scurtarea liniei frontului s-a hotărât retragerea trupelor pe aliniamentul Rasova – Cobadin – Topraisar – Tuzla. Generalul Averescu, care preia comanda acestui sector la 15 septembrie, constată că pe hârtie forțele noastre par a fi suficiente pentru menținerea frontului, însumând 9 divizii: 6 românești, două rusești și una sârbă. În realitate, numai două divizii au efectivele complete și odihnite, restul fiind într-o stare avansată de oboseală și cu rândurile rărite. La 16 septembrie el se întâlnește cu noul comandant al Diviziei 9, generalul Petala și scrie în „notițele zilnice din războiu”: „el personal e încrezător ,dar îmi descrie starea trupelor în culori negre”.
„Pe aici nu se trece”
Această apreciere s-a dovedit a fi infirmată chiar din acea zi de către soldații diviziei. Între 16 şi 22 septembrie, Mackensen și Toșev pornesc o nouă ofensivă, bulgarii, germanii și turcii atacând în valuri succesive liniile noastre. Se răspunde cu contraatacuri disperate, purtate de cele mai multe ori la baionetă. În Jurnalul de operațiuni al Regimentului 9 vânători aparținând Diviziei 9 sunt menționate frecvent asemenea atacuri: „când trupele noastre ajungeau la 50-60 m de inamic, acesta fugea, refuzând lupta la baionetă… în urma unui asemenea atac, inamicul a părăsit 20 de tunuri și câteva mitraliere, retrăgându-se la peste 1000 m sub amenințarea baionetei”.

Trupele române lansează un balon pentru a se proteja de avioanele în picaj. Acestea puteau avea si rol de puncte de observație
La 18 septembrie ofensiva este reluată asupra localității Cocargea paralel cu forțarea pătrunderii în spațiul dintre Cobadin și mare. Divizia 9 și Divizia sârbă primesc o lovitură cumplită care le decimează rândurile dar nu cedează nici un metru de teren. Rezervele noastre se desfășoară și intră în luptă direct din marș, contraatacând la baionetă cu rămășițele unităților din linia întâi. Bulgarii fug și se îngroapă în teren, căci nu mai au forță ofensivă: regimentele Varna și Vrața sunt distruse, Diviziile Sofia și Preslov sunt retrase datorită pierderilor grele.
Ofensivei centralilor i se răspunde de către comandamentul român, la inițiativa lui Averescu, cu „manevra de la Flămânda”- capodoperă a artei militare românești – și o contraofensivă în Dobrogea. În concepția lui Averescu ,,după împingerea spre sud a armatei Mackensen din Dobrogea obiectivul final ar trebui să fie luarea contactului cu Armata de la Salonic (a aliaților noștri)”. Din nefericire în Transilvania, generalul Falkenhayn începe o puternică ofensivă care pune în derută apărarea noastră, în timp ce la Dunăre forțele concentrate se confruntă cu mari greutăți datorită furtunii ce împiedică trecerea fluviului, ruperii podului de către flotila austro-ungară și concentrării unor puternice forte în sectorul de debarcare. Diviziile din Dobrogea atacă pe toată lungimea frontului și reușesc să înainteze 8-10 km în liniile dușmane. Regimentul 40 Călugăreni ocupă pozițiile forțelor turcești și capturează 7 tunuri care au fost trimise la București și au fost așezate la picioarele statuii ecvestre a Mihai Viteazul. Situația critică din Transilvania a impus oprirea ofensivei și trimiterea forțelor concentrate la Flămânda pe linia Carpaților, slăbind astfel apărarea Dobrogei.
„Românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”

Coloană de prizonieri turci, sub paza unui rus, în Dobrogea 1916
După două săptămâni de acalmie, la 19 octombrie, a început o nouă ofensivă pe direcția Topraisar unde se aflau Regimentele 9 și 40 Infanterie, având pe flancuri regimentele Diviziei 19. Bombardamentul devastator anunță apropierea asaltului final. Drapelele regimentelor sunt aduse în prima linie și toți jură că nu vor ceda pozițiile decât cu prețul vieții. Trei zile au atacat valurile infanteriei germane, bulgare și turcești, dar nu au reușit decât să înalțe zi de zi mormanele de morți din fata pozițiilor noastre. Din păcate, aliații noștri aflați la flancul stâng, diviziile 61 și 115 ruse, s-au retras după un simulacru de rezistentă. Între lacul Tuzla și mare se infiltrează cavaleria germană și bulgară care ocupă Techirghiolul și Agigea. Pozițiile de la Topraisar sunt învăluite și trupele române, amenințate cu încercuirea, se retrag.
În sectorul Cobadin, rușii se retrag fără să anunțe Divizia sârbă care este învăluită și decimată. Comunicatul german anunță capturarea a 3300 prizonieri din care numai 300 români, recunoscând că ,”românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”. La 21 octombrie Constanța este ocupată de trupele bulgare care masacrează toți răniții capturați și toți civilii prinși pe străzi. Statuia lui Ovidiu este dărâmată și mutilată de acești soldați sălbăticiți de propagandă naționalistă bulgară, ca și cum ar fost unicul argument al continuității noastre pe acest pământ.

Trupele de ocupație patrulând străzile Constanței în noiembrie 1916
Retragerea nu a căpătat proporțiile unui dezastru, dar pierderile grele au transformat diviziile în regimente, iar batalioanele în companii, ceea ce a dus la imposibilitatea închegării unei linii continue de front, la pierderea orașelor Medgidia și Cernavodă, după ce, cu ajutorul minelor Hertz umplute cu fulmicoton umed, podul lui Anghel Saligny este aruncat în aer. Cu ajutorul unor noi unități rusești frontul se stabilizează pe linia Dăieni – Babadag. Retragerea generală spre Moldova a antrenat și unitățile aflate în Dobrogea care sunt retrase până la 3 ianuarie 1917.
Timp de doi ani populația va trăi coșmarul unei sălbatice ocupații militare fiind cu inima alături de vitejii care în vara lui 1917 au spulberat visurile lui Mackensen, iar în decembrie 1918 au pus din nou piciorul pe pământul Dobrogei.
Epilog
Acest articol a fost scris de tatăl meu și a apărut în nr 9 al revistei „Marina Română”, editată de Marină Militară, din octombrie – noiembrie 1991. Pe atunci, nu exista internetul și atâtea forme de comunicare și de aflare a informațiilor, de aceea am ales să îl transcriu în mediul online, deoarece recunosc ca ma mândresc mult cu activitatea și lecțiile pe care mi le-a dat despre istoria noastră. Mi s-a părut important pentru mine ca munca lui, pe vremea în care activa ca istoric/muzeograf în cadrul Muzeului Militar National „Regele Ferdinand I”, filiala Constanta, să nu se piardă cumva în negura timpului. Sper că v-a făcut plăcere acest rezumat al Campaniei militare din Dobrogea în „toamna pătimirii noastre” din anul 1916, iar dacă mai doriți, vă pot recomanda o altă filă din istoria Marelui Război, scrisă de data aceasta de mine, despre revenirea Dobrogei la Patria Mama în 1918: https://bogdanbola.ro/epopeea-armatei-romane-in-valea-uzului-in-toamna-patimirii-noastre-din-1916/749
sept. 27, 2019 | Armata Română
Din infernul încleștărilor de la Valea Uzului din octombrie 1916, un raport trimis de comandantul unei companii din regimentul 65 ajunge la conducerea Diviziei 15 infanterie română: „Este imposibil de stat pe loc. Tunurile bat chiar în valea în care suntem. Am rămas cu 20 de oameni (dintr-o companie!), restul morți și răniți. Pădurea s-a aprins din două părți. Ne înăbușe fumul. Este infern. Nu mai avem puterea de a rezista. Rog ordonați retragerea!” Divizia însă nu a ordonat retragerea, trupa a rămas pe loc, a luptat și a biruit, iar drumul austro-ungarilor către Moldova, prin trecătorile din munți, a rămas în continuare blocat de ostașii noștri. Astfel, acest mic sătuc pe nume Valea Uzului, care deținea practic cheia sistemului nostru defensiv din fața pasului Oituz, a intrat în istorie…
Prolog la bătăliile de pe Valea Uzului
Fără victoria românească de la Valea Uzului în Primul Război Mondial, care a blocat intrarea inamicului austro-ungar în spatele aliniamentului românesc de la graniţa cu Muntenia, nu am fi avut victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. Așa că am considerat că o scurtă istorie a luptelor și evenimentelor de atunci ar trebui să împrospăteze memoria celor care, în zilele noastre, împart cimitirele eroilor după criteriul etnic. Înainte de Primul Război Mondial pe Valea Uzului era un drum care lega Transilvania de Moldova. În apropiere de locul cimitirului militar se afla atunci oficiul vămii austro-ungare (Zollamt), iar mai la est cu câteva sute de metri era oficiul vămii românești (Vama Uzului), conform unei hărți militare realizate de armata imperială cu situația frontului în zonă în Octombrie 1916. Granița era undeva între cele două puncte vamale. Valea Uzului avea în zonă o altitudine între 600 și 700 metri, fiind înconjurată de culmi împădurite cu înălțimi între 900 și 1530 metri, deci un relief accidentat, care nu permitea desfășurarea masivă de trupe. Valea era considerată o cale de acces secundară din cauza dificultăților de transport și de desfășurare a trupelor.

Valea Uzului în 1916, fotografie făcută de trupele de recunoaștere
Din punct de vedere strategic, Valea Oituzului reprezenta cea mai bună direcție de pătrundere din Transilvania în Moldova, dușmanul intenționând să fragmenteze dispozitivul strategic de apărare al armatei române, distrugând totodată baza logistică a acesteia. Forțele inamice care au atacat în trecătoarea Oituz formau grupul general Schmettow, cu două divizii de cavalerie, una austro-ungară și una germană, cărora le-a fost adăugată ulterior și divizia 71 infanterie austro-ungară. Acestea au fost puse sub comanda arhiducelui austriac Carol (care a rămas în istorie drept ultimul împărat al Austriei și totodată ultimul rege al Ungariei), care, enervat din cale afară de înfrângerile umilitoare suferite de trupele sale în vara lui 1916, și-a dorit să zdrobească Armata de Nord a românilor și să pătrundă în Moldova.
Apărarea Oituzului a revenit Diviziei 15 infanterie, scoasă la 8 octombrie de pe frontul dobrogean și transportată pe frontul Armatei de Nord, al cărei comandant era deja celebrul general Prezan. Această unitate (Divizia 15), comandată de nu mai puțin renumitul general de brigadă Eremia Grigorescu, avea în componență două regimente formate complet din dobrogeni: Regimentul 74 Infanterie Constanța și Regimentul 73 Infanterie Tulcea. Aceștia se vor întoarce foarte târziu acasă, după data de 1 decembrie 1918, într-o Dobroge devastată de ocupația bulgaro-germana (dacă doriți să aflați mai multe, puteți accesa următorul link: https://bogdanbola.ro/am-sosit-la-constanta-pe-care-am-gasit-o-pustie-nici-o-fiinta-omeneasca-nu-se-vedea-nici-o-lumina-la-vreo-casa-orasul-cel-vesel-de-odinioara-parea-un-cimitir/845 ). Însă în 1916, Divizia 15 urma să mențină exclusiv sectorul dintre Valea Uzului și Valea Cașinului, fiind întărită în acest scop cu două brigăzi din Divizia 8 infanterie, aflată în rezervă Armatei de Nord. Până la sosirea și intrarea în dispozitiv a acestor unități, în fața tăvălugului inamic au stat doar ostașii Diviziei 2 cavalerie române.

Grup de prizonieri austro-ungari și germani la Valea Uzului, păziți de un soldat și un ofițer
Desfășurarea ostilităților
Arhiducele Carol, care conducea personal acțiunile militare ale împărăției bicefale, își pune toată speranța în ocuparea minusculului sat Valea Uzului, care odată cucerit, ar fi răsturnat întreaga linie românească de apărare, iar accesul spre Valea Siretului ar fi fost liber. În seara zilei de 11 octombrie 1916, cele două tabere se ciocnesc pentru prima dată în cadrul acestei ofensive, într-o luptă sângeroasă. Trupele noastre, formate mai ales din unități de cavalerie, se dovedesc a fi, chiar în condițiile luptei de tranșee sau corp la corp (cavaleriștii nu aveau baionete, ci foloseau lănci), trupe de elită și resping toate atacurile. În ciuda primei sale înfrângeri, inamicul continuă să atace obținând succese temporare , însă trupele române, comandate direct din teren de generalul Prezan, care după război va fi unul dintre cei doi militari români care vor fi înaintați în grad la rangul de mareșal, resping toate atacurile.
Inferioritatea noastră numerică este compensată cu succes de mișcările și intervențiile trupelor aflate în rezervă. Chiar și după ocuparea de către austro-ungari a poziției centrale a frontului nostru de la Hârja, contraatacul condus personal de generalul Eremia Grigorescu curmă panica ce putea să răstoarne frontul și, sub o ploaie de obuze și grenade, soldații români atacă energic și îi pun pe fugă pe dușmani. De asemenea, trebuie să menționez că pe 14 octombrie, un întreg batalion unguresc, comasat într-o vâlcea pentru atac, a fost decimat cu bombardamente de artilerie. Zile în șir, Divizia 71 infanterie austro-ungară, beneficiind de superioritate numerică și un mare număr de piese de artilerie de mare calibru, atacă pe tot aliniamentul trupelor române. Batalioanele noastre, reduse la doar câteva sute de ostași, lansează cotraatacuri la baionetă la fiecare pătrundere inamică, dar sunt nevoiți să se replieze.

Corpul de comandă al Batalionului 1, Divizia 15 Infanterie, în februarie 1916, în timpul unei aplicații desfășurate pe Valea Uzului
Cea mai importantă ofensivă inamică s-a executat în ziua de 18 octombrie, în prezența arhiducelui moștenitor Carol și a primului ministru ungar Tisza Istvan. În ciuda unui bombardament puternic și a atacurilor în valuri cât a fost ziua de lungă, inamicul nu poate străpunge frontul și suferă pierderi foarte mari. A doua zi, Divizia 15 Infanterie atacă pozițiile austro-ungare cu toate rezervele pe care le aveam și prin acțiuni de zi și de noapte, multe șarje la baionetă, până pe data de 26 octombrie inamicul este dat înapoi pe toată linia frontului, până peste fosta graniță a imperiului cu Moldova. În Valea Uzului, generalul maghiar Molnar a utilizat la atac întreaga Divizie 39 austro-ungară, reușind ocuparea Poienei Uzului. Trupele române s-au retras strategic spre Sălătruc, iar cu ajutoarele primite, contraatacă violent şi cu un curaj nebunesc, ajung până la fortificația de la vestul satului. Cu ajutorul Regimentului 4 vânători al colonelului Gherculescu, fortificația a fost cucerită, iar garnizoana austro-ungară capturată. Cu această ocazie, Divizia lui Eremia Grigorescu își câștigă renumele de „Divizia de Fier” și pentru prima dată, la porțile Oituzului se naște celebra expresie „Pe aici nu se trece!”.
Pe 27 octombrie, comandantul Armatei I austro-ungare, generalul Arz von Straussenburg înregistra încheierea oficială a bătăliei din munții Moldovei cu o înfrângere categorică pentru trupele sale (doar în ultima zi, românii au făcut 900 de prizonieri…). Dealurile și văile, pline de cadavrele invadatorilor, l-au făcut pe generalul Falkenhayn, comandantul trupelor germane din România, să afirme cu satiafacție și dispreț la adresa aliaților săi: „Domnii de la Pless trebuie făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin Pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondată”. Învinși și umiliți de români, arhiducele moștenitor Carol și primul-ministru Tisza părăsesc frontul și se întorc la cancelariile lor. Porțile Moldovei rămâneau bine-ferecate…

Soldat în opinci, mort la Valea Uzului
Sute de soldaţi români au căzut pe Valea Uzului și au fost înmormântaţi la faţa locului în toamna lui 1916, iar mai mulţi ofiţeri şi soldaţi au fost decoraţi post-mortem de către Regele Ferdinand I. Însă luptele nu se vor termina aici – între 10-15 noiembrie, detașamentele tactice române ale „Grupului Oituz” au atacat constant pozițiile austro-ungare, provocându-le pierderi grele și nelăsându-i să mute trupe în alte părți ale frontului. În primăvara anului 1917, inamicul, căruia i se alăturaseră și regimente germane, reia ofensiva și mai puternic. Dar „Divizia de fier” va fi din nou la înălțime – pe muntele Țipcheș, românii contraatacară în chiote furioase și numai cu baioneta, pentru că nu mai aveau timp de încărcat. Tot așa a fost respinsă divizia austro-ungară care a încercat să răzbească pe valea Trotușului. Iar pe Valea Uzului, soldaţii români lansează atacul cântând „La arme” și bat altă divizie austro-ungară.
Eșecul ofensivei austro-ungare de a forța linia de apărare românească pe Valea Uzului a determinat o schimbare în tactica de atac pentru comandanții Diviziei 39 austro-ungară, care au solicitat și armament nou german, net superior, pentru pregătirea viitorului atac. Pe 8 Martie 1917, după o pregătire intensă de artilerie, a urmat atacul trupelor Puterilor Centrale, sub comanda generalului Josef Breit, diviziei austro-ungare venindu-i în ajutor și un regiment bavarez. Pe un front de patru kilometri pe culmile Carpaților Orientali, la nord și la sud de Valea Uzului, au luat cu asalt sistemul de poziții pe aliniamentul vârfurilor Soverjes – Moghioroș – Lapoș, apărat de trupele româno-ruse. Singurul lor câștig real, obținut după lupte grele, a fost vârful Moghioroș (1238 m), situat la circa 1,5 km nord de satul Valea Uzului, apărat doar de trupe rusești.

Soldați români ascunzându-se sub focul inamic
Epilog – controversa cimitirului de la Valea Uzului
În urma acestor lupte, din cadrul trupelor conduse de generalul Josef au murit 29 de combatanți unguri și 4 germani, cu alți 215 soldați răniți. De parte trupelor ruse, şi-au pierdut viața 408 persoane, iar 13 ofițeri şi 991 de soldați au fost luați prizonieri. În urma acestui succes, soldații Regimentului 11 de Infanterie Pionieri din Munkacs (austro-ungar), care au participat în lupte, au ridicat o capelă în cimitirul militar din Valea Uzului în memoria camarazilor căzuți la datorie, după planurile elaborate de caporalul de infanterie pionieri Janos Varga. Acum, nimeni nu știe cu exactitate dacă în primul cimitir militar din Valea Uzului, făcut de divizia 39 austro-ungară în anul 1916 lângă cimitirul civil, ungurii au îngropat doar soldații maghiari decedați sau și pe cei ai inamicului, români și ruși. Știm doar cu certitudine că au fost îngropați cei 29 de ostași unguri și 4 germani morți în bătălia din 8 Martie 1917. Alături de ei au fost îngropați soldații unguri, austrieci și germani căzuți în timpul luptelor din Octombrie 1916, precum și cu ocazia luptelor de uzură ulterioare.
În 1926 și 1927, Societatea Cultul Eroilor, o asociație românească înființată cu scopul de a organiza și conserva cimitirele combatanților din primul război mondial, a reorganizat cimitirul militar din Valea Uzului. În 1927 în cimitir au fost înhumați 1306 eroi de diverse naționalități. Pe lângă soldații unguri și germani, îngropați în anul 1917, aici au fost aduse corpurile altor soldați români și ruși găsite pe văile și culmile din jur, al căror nume a rămas necunoscut, putând fi identificată pentru unii doar armata din care făceau parte după resturile de uniformă. Conform listei din 1927, în Cimitirul militar din Valea Uzului erau îngropați nu doar soldați unguri, ci și germani, ruși, români, sârbi, austrieci. Din această cauză cimitirul are un caracter internațional și nu poate fi considerat un cimitir exclusiv unguresc ori românesc.

Soldat român, așteptând în tranșee un nou atac inamic
Și încă o dovadă în plus că românii au știut mereu să respecte eroii altor popoare, chiar și când au fost în conflict cu noi – soldații unguri, germani și sovietici decedați în timpul luptelor din august-septembrie 1944 au fost îngropați de asemenea în același cimitir militar de pe Valea Uzului. Scriind aceste rânduri, am speranța că am putut aduce mai multă lumină asupra acestui subiect, care stârnește foarte multe pasiuni exacerbate, de ambele tabere. Acei tineri care zac acolo îngropați, ar trebui cinstiți și onorați pentru eroismul lor, indiferent de tabăra din care au făcut parte. Acei soldați români care și-au găsit acolo odihna veșnică au reușit să ne îndeplinească cel mai înalt ideal – Marea Unire..iar pentru asta le suntem datori să nu îi uităm și să nu îi abandonăm vreodată!
Amintiri din iadul luptelor de la Valea Uzului
Iar ca încheiere, doresc neapărat să vă spun următoarea poveste a unui veteran de război, Constantin Gane, care, intrând în cimitirul de la Valea Uzului cu multi ani în urmă, își depăna amintirile: „La dreapta cum intri sunt trei morminte proaspete, acoperite cu flori. Pe crucile de lemn sunt trei nume săpate: Borcescu, Mihuţescu, Bătrânul. Pe cel din urmă l-am cunoscut puţin. Un tânăr sublocotenent de rezervă, mort în fruntea plutonului său.
Pe Mihuțescu îl țineam bine minte. Un băiat înalt, subțire, cu păr bălai cum e mătasa de porumb. Învăţător de prin Olt, pripăşit în Moldova [..] Era locotenent. La un atac, pe Lapoş, în fruntea companiei lui, a fost prins într-un foc încrucişat de mitraliere. Înaintând prin ploaia de gloanțe, striga soldaților din urmă: “După mine, băieţi! Cine-o cădea să cadă, dar cine-o ajunge s-arate străinului ce poate un Român!“ A murit acolo, ciuruit de gloanțe, iar peste trupul lui au trecut Românii şi-au arătat ce pot!
Borcescu, căpitan activ, comanda batalionul. Firea lui veselă şi glumeață, inima lui blândă şi iertătoare, sufletul lui curat şi drept, făcuse din omul acesta un fel de icoană de sfânt la care se închinau soldații. La Bucşiu se smucise din mâna Ungurului, dar de obuzul Neamțului nu i-a fost să scape. L-a spintecat o schijă de obuz, pe Valea Uzului, la postul lui de comandă.”
O ultimă relatare, făcută de această dată de un martor ocular, o puteți citi aici: http://www.rador.ro/2016/10/12/1916-note-de-razboi-xiv-2/
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.