Va supraviețui monumentul „Debarcader Mamaia Cazinou”? Întrebare către ministrul Culturii

Va supraviețui monumentul „Debarcader Mamaia Cazinou”? Întrebare către ministrul Culturii

Cândva, era singurul bar maritim al Europei. În timp, totul s-a distrus și suntem foarte aproape să îl pierdem pentru totdeauna. „Debarcader Mamaia Cazinou” sau Pasarela Regală, cum este cunoscută astăzi, făcea parte din Ansamblul Cazinoului din Mamaia, inaugurată de Sfânta Maria în anul 1935, în prezența Regelui Carol al II-lea. Aceasta, împreună cu Cazinoul, a reprezentat pentru mai multe decenii un adevărat punct de atracție pentru litoralul nostru. În timp însă, din cauza intereselor meschine ale politicului, s-a degradat și acum este de nerecunoscut.

Debarcader Mamaia Cazinou în 1938

Debarcader Mamaia și Cazinoul în 1938

Tocmai de aceea, în calitate de deputat de Constanța, am formulat întrebările de mai jos ministrului Culturii, pentru a mă asigura că nu rămânem doar la nivel de vorbe atunci când discutăm despre salvarea acestui monument:

„Stimate domnule ministru,

Este de notorietate faptul ca Administrația Națională „Apele Române”(ANAR) prin  Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ABADL) derulează proiectul finanțat prin fonduri europene intitulat „Reducerea eroziunii costiere faza II 2014-2020”, proiect în care urmează să se înnisipeze și zona aferentă monumentului „Debarcader Mamaia Cazinou”, aflat în administrarea societății  Litoral SA –aflată în insolvență -, în baza Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 2170/03.05.1990.

În plus, în cadrul ședinței de lucru din data de 11.08.2020, la care au participat reprezentanți ai Ministerului Culturii, Institutului Național al Patrimoniului, Ministerului Fondurilor Europene, ANAR, ABADL, s-a discutat și agreat că o soluție pentru protejarea și reabilitarea monumentului „Debarcader Mamaia Cazinou”, este transferul acestuia din administrarea Litoral SA- în insolvență către Ministerul Culturii, pentru a se putea identifica astfel, sursele necesare finanțării unui nou proiect privind reabilitarea și mutarea monumentului în mare pe un viitor amplasament, având în vedere că există linii de finanțare pentru perioada 2021-2027, pentru reabilitarea de monumente.

Până în momentul de față, Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral a făcut (și va face și pe viitor) tot posibilul pentru conservarea monumentului, însă nu este de ajuns. Constanța are nevoie de punerea sa în valoare cât mai urgentă, pentru ca acesta să își poată îndeplini din nou rolul său original din punct de vedere al vilegiaturii în stațiunea Mamaia.

Ținând cont de toate aceste aspecte, de faptul că acest proiect va beneficia substanțial istoriei și turismului județului Constanța, precum și că au trecut aproximativ 150 de zile de la data ședinței de lucru mai sus menționate, vă solicităm respectuos, domnule ministru, să ne raspundeți, în scris, dacă pâna la data prezentei:

  1. s-au facut demersuri de catre institutia pe care o conduceti pentru transferul monumentului „Debarcader Mamaia Cazinou” de la Litoral SA – în insolvență;

  2. au fost identificate axele de finanțare pentru acest proiect, s-a solicitat oficial sprijinul Ministerului Fondurilor Europene și dacă s-au facut demersuri pentru obținerea fondurilor necesare;

  3. s-au demarat procedurile de elaborare ale fișei de proiect, precum și dacă aceasta a fost depusă autorității de management, în vederea aprobării spre finantare;

  4. s-a demarat procedura de obținere a terenului de la ABADL, pentru viitorul amplasament al monumentului „Debarcader Mamaia Cazinou”.

 

La final, pe scurt, povestea tristă a Pasarelei Regale din Mamaia: https://m.adevarul.ro/locale/constanta/cum-si-au-batut-joc-autoritatile-pasarela-promenada-mamaia-bijuterie-arhitectonica-inaugurata-rege-1_5e397b955163ec4271c1c687

Generalul Stan Poetaș – un erou al României interzis de comuniști, aproape uitat de istorici

Generalul Stan Poetaș – un erou al României interzis de comuniști, aproape uitat de istorici

„Urmașilor noștri lăsăm cuvânt să-i împodobească cu flori și să-i cinstească în veci memoria acestui erou SANTINELĂ A ROMÂNIEI LA NISTRU” stă scris pe una din plăcile sale funerare. Însă despre viața și moartea „eroului de la Topraisar”, aproape nimeni nu mai vorbește astăzi. Generalul Stan Poetaș ar fi trebuit să fie menționat în fiecare carte de istorie, în Dobrogea și în toată țara să îi fie închinate monumente, însă el a fost interzis total de istoriografia comunistă şi ignorat, din păcate, de mulți istorici după Revoluție. Erou al frontului din Dobrogea în 1916 și al bătăliei pentru București, participant în linia întâi în luptele de la Mărășești, acesta și-a pierdut viața acum 101 ani, ucis mișelește la 08 ianuarie 1919, de către bolșevicii care provocau haos în Basarabia străbună. Aceasta este povestea viteazului „taica Stan”, așa cum era acesta supranumit, cu dragoste, de toți soldații săi…

Primele lupte duse de Stan Poetaș pe frontul din Dobrogea

Generalul erou Stan Poetaș

Intrarea României în Primul Război Mondial îl găsește pe colonelul Stan Poetaș în fruntea trupelor sale, pe frontul din Dobrogea, încercând să reziste presiunii făcute de forțele bulgaro-germano-turce. Acesta se face remarcat pentru prima dată în cadrul „manevrei de la Flămânda”, când contraofensiva noastră din jud. Constanța dă roade. Brigada 17 Infanterie, comandată de „taica Stan”, obţine un succes deosebit, cucerind pe 3 octombrie localitatea Amzacea. Aceasta era puternic întărită cu tranșee și rețele de sârmă ghimpată de către turcii Diviziei 25 Infanterie. Atacul dat de ai noștri a fost atât de violent, încât întreaga Divizie turcă este pusă pe fugă, iar pozițiile lor de apărare sunt trecute prin baionete de soldații români. Se spune că Poetaș a fost în prima linie, alături de soldații săi, conducând atacul și intrând cu aceștia în tranșeele dușmane. Cu această ocazie au fost capturate de la divizia turcă, șapte tunuri și două drapele de luptă, care au fost trimise la București, fiind depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu. Tot atunci au fost luați prizonieri 5 ofițeri și 300 de soldați. Din nefericire, succesul lui Poetaș este anulat de suspendarea operațiunilor militare de la Flămânda, făcând ca trupele româno-ruse din sudul Dobrogei să treacă la o defensivă activă pentru perioada următoare. Iar ce era mai greu, abia acum urma…

Poziția de la Topraisar, denumită „vizuina de șobolani” de exasperatul mareșal von Mackensen (supranumit „spărgătorul de fronturi”), din cauza sistemului de apărare bine pus la punct, era apărată de Divizia 9 Infanterie, formată din soldați experimentați care luptaseră în Dobrogea de la începutul campaniei în sud. Aceștia erau comandați de Constantin Scărișoreanu, un ofițer în vârstă de 47 de ani, care fusese avansat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă (o premieră în Armata Română), în ziua de 15 octombrie 1916. În luptele de la Topraisar, von Mackensen aduce forțe proaspete de elită, respectiv Divizia 217 Infanterie germană și întreaga artilerie grea germano-bulgară. În centrul poziției noastre defensive se aflau militarii din Brigada 17 Infanterie – regimentele 9 vânători şi 40 infanterie – conduși de „taica Stan”, cum îl numea afectuos trupa, cu toate că avea doar 46 de ani atunci. Simțind iminența atacului, în dimineața zilei de 19 octombrie, „ofițerii și soldații Regimentului 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranșee steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona《Deșteaptă-te române!》, toți au jurat pe steag că nimic nu-I va face să dea înapoi în fața puhoiului dușman”. Şi aveau să se țină de cuvânt.

Secvență surprinsă în timpul trecerii fulgerătoare a Dunării de către Armata Română în timpul „manevrei de la Flămânda”.

După o formidabilă pregătire de artilerie (piese de calibrul 105, 150 și 210 mm), dirijată de cinci aeronave, infanteria germană trece la atac, încercând să se apropie de pozițiile românilor, reușind ca până la ora 19.00 să se apropie de poziția principală situată la sud de Topraisar. În ciuda celui mai puternic bombardament văzut pe frontul dobrogean și a atacurilor necontenite, în zilele de 19-20 octombrie 1916 germanii nu au putut cuceri localitatea Topraisar. Se spune că toate fântânile din zonă au secat, din cauza folosirii excesive, atât pentru a domoli setea combatanților dar și pentru răcirea armamentului. În această situație, von Mackensen le dă de ales ofițerilor săi: „dacă voi contați pe un succes sigur, continuați atacul…în caz contrariu, întăriți-vă puternic pe poziția pe care sunteți”. Germanii și bulgarii iau decizia înțeleaptă: să se îngroape la rândul lor în tranșee. Ca să înțelegeți mai bine ce însemna prezența unui ofițer ca Stan în prima linie, cuvintele de îmbărbătare care străbăteau linia frontului din Dobrogea erau: „La flancul drept luptă taica Stan, nu avem nicio grijă…”. Despre campania din Dobrogea, puteți citi mai multe aici: https://bogdanbola.ro/dramaticele-inclestari-din-toamna-lui-1916-in-dobrogea/775

Trupele generalului Poetaș de la înfrângerea din „Bătălia Bucureștilor” la victoriile de la Mărășești, Mărăști și Oituz

Însă pe flancul drept al trupelor lui Poetaș, diviziile 61 și 115 ruse fug din fața inamicului, așa cum reda, plin de amărăciune, scriitorului Victor Lazăr: „Zadarnic a fost eroismul românesc, ca înainte de lupta de la Topraisar, unde soldații români au cerut să li se aducă steagul în tranșee, ca să jure de nou pe el, că vor muri pentru apărarea pământului românesc. Ei învingeau pe dușmanul uimit de-atâta putere de jertfă, dar alături de ei, rusul mișel se preda bulgarului sau fugea înapoi”. Cu tot eroismul alor noștri (și cu toată trădarea rușilor, aș adăuga eu) Dobrogea era pierdută, dar războiul pentru România continua. Epopeea colonelului Stan Poetaș și a trupelor sale continuă în bătălia de la Neajlov – Argeș, supranumită și „Bătălia Bucureștilor”. După ce trupele bulgare și germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea, concomitent cu ruperea rezistenței pe linia Carpaților la Jiu, generalul Prezan concepe și execută o manevră destinată să lovească și bată ambele grupări armate dușmane pe rând. Una dintre diviziile care primește această sarcină era chiar divizia 9 a generalului Scărișoreanu, din care făcea parte și Brigada 17 a lui Poetaș. În fața diviziei române se afla aceeași divizie 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea.

Aflate mereu în prima linie a defensivei noastre din Dobrogea, trupele lui Stan Poetaș nu s-au retras niciun moment din fața inamicului.

Fire temperamentală, colonelul Stan Poetaș declanșează atacul în noaptea de 18-19 noiembrie în zona localității Bălăria și ia 300 de prizonieri, trei tunuri grele, două baterii de câmp și numeros material de război. Statul Major al diviziei 217 germane, riscând încercuirea, se salvează prin fugă, însă viteza și violența atacului românilor din Regimentul 40 Infanterie, condus de Poetaș, ia prin surprindere întreaga defensiva germană. Acest fapt este ilustrat și de următoarea istorisire: comandantul trupelor germane aflate în rezervă, colonelul Vogel, încercând să ia legătura telegrafic cu divizia 217 din prima linie, primește ca răspuns doar o înjurătură neaoșă românească. În ziua de 19 noiembrie, împreună cu un batalion de vânători, trupele sub comanda lui Poetaș atacă din nou cu furie pe inamic, îl izgonește de pe ambele maluri ale Neajlovului, capturează tunuri, chervane cu muniții și peste 1800 prizonieri. Din păcate, în acel moment de derută pentru germani, are loc un eveniment cu implicații grave asupra rezultatului bătăliei. Doi ofițeri de stat major români, căpitanii Epure și Barcan, care duceau un ordin de operație al generalului Prezan către Armata 1, sunt interceptați de Regimentul 18 infanterie bavarez, aflat în marș. Din ordinul de operație și din alte documente aflate în caseta de fier a automobilului reieșea întregul plan al comandamentului român.

Având toate planurile de atac ale românilor, germanii lansează contraofensive, știind exact unde, când și cum să lovească. Acest fapt, coroborat cu faptul că cele două divizii ruse aflate în apropiere refuzaseră să susțină ofensiva românească (chiar și să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre), pe motiv că nu au ordine în acest sens, fac ca „Bătălia Bucureștilor” să se încheie. Odată cu retragerea trupelor române, inamicul are cale liberă spre capitală, în care intră triumfal la 6 decembrie 1916. Forțele române se repliază în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916. Aici, în vara lui 1917, trupele conduse de Stan Poetaș participă activ la luptele de la Mărășești, Mărăști și Oituz, acoperindu-se de glorie și punând în practică celebrul dicton „Pe aici nu se trece”. Pentru a acoperi golurile lăsate pe linia frontului de trupele ruse, care își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, soldații Brigăzii 17 Infanterie, în frunte cu Poetaș, sunt obligați la marșuri forțate pe jos, timp de ore întregi. Apoi, fără a se odihni, ai noștri intrau direct în luptă, atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă…

Pentru eroul Stan Poetaș, luptele nu încetează în 1918

Santinelă română stând de gardă în linia întâi

A urmat armistițiul de la sfârșitul anului 1917, însă pentru Stan Poetaș, începea acum un nou capitol de lupte pentru apărarea țării și a compatrioților noștri. După victoria revoluției bolșevice din octombrie 1917, foștii noștri aliați ruși încep retragerea către țară, dar și să jefuiască fără milă populația civilă din Moldova și Basarabia. Istoricul Constantin Kirițescu consemna: „Unii luau cu asalt trenurile, grămădindu-se unii peste alții pe acoperișurile vagoanelor, pe scări, pe tampoane, devastând gările și vagoanele, amenințând cu armele pe mașiniști și pe funcționari. Alții mergeau în coloane mai mari sau mai mici pe șosele, dedându-se la tot felul de neorânduieli și excese, și vânzând în alte sate produsul prădăciunilor făcute aiurea. Pentru a-și ușura drumul și a câștiga bani, începură să vândă mai pe nimic efectele militare, arme, cai și chiar tunurile! Moldova cunoscu astfel o nouă calamitate, aceea a retragerii unei armate dezorganizate.” În acest context, trupele conduse de Stan Poetaș participă la pacificarea prin forță a bolșevicilor ruși la Mihăileni în ianuarie 1918, care refuzau să predea armele și prăduiau fără milă tot ce găseau în cale.

După „deratizarea” Moldovei de bolșevicii ruși, proaspătul general de brigadă Stan Poetaș și Brigada 17 Infanterie sunt trimiși în Basarabia și Bucovina, primind ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România aceste străvechi provincii Trebuie menționat faptul că „armata română a pătruns în Basarabia și Bucovina la solicitarea reprezentanților legali ai acestor teritorii. Ea a asigurat numai ordinea și apărarea populației de atacurile bandelor de soldați proveniți din armata rusă aflată în descompunere și nu a intervenit în hotărârile pe care le-a luat Sfatul Ţării și Congresul General al Bucovinei”. Bolșevicii însă foloseau dezinformarea și fricile oamenilor care, păcăliți de propaganda lui Lenin, credeau că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzându-și toate drepturile.

Basarabia își începea astfel lupta pentru independență, dar călcată de bolșevici era pe cale să fie suprimată total și irevocabil. În decursul anului 1918, Brigada 17 Infanterie este transferată în zona de hotar Hotin-Soroca, unde situația era extrem de agitată: „unitățile române, neavând încă în acea zonă un serviciu de informații corespunzător, n-au luat măsurile necesare pentru prevenirea unui atac prin surprindere, cu toate că un ordin al generalului Constantin Prezan, comandantul Marelui Cartier General, le cerea să aibă o atitudine binevoitoare față de populația pașnică și să le apere averile și viața, iar față de inamici și răufăcători să se procedeze cu toată asprimea”. Având în vedere aceste probleme, generalul Stan Poetaș trece imediat la reorganizarea unitățile militare și a sistemelor defensive, astfel încât să nu mai fie atacate prin surprindere de bandele bolșevice de peste Nistru. O altă problemă majoră o reprezenta și înarmarea de către bolșevici a populației unor sate din acea zonă, care au crezut prostește în lozinca lui Lenin „Pace și pământ!”. Așa își vor petrece întregul an 1918 vitejii lui Poetaș, prinși între rușii bolșevici și trădătorii autohtoni care îi atacau pe la spate…

Moartea unui erou în Basarabia anului 1919

Monumentul generalului Stan Poetaș de la Soroca

Și vine și fatidica lună de ianuarie 1919. Evenimentele care au dus la moartea generalului Poetaș au fost detaliate foarte amănunțit de istoricul dobrogean Costin Scurtu în cartea sa „Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919)”, apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008. Voi spicui câteva detalii din ea pentru dvstră, scoțând în evidență șirul evenimentelor care a dus la asasinarea eroului nostru. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919, la ora 03:40, bandele bolșevice trec Nistrul în număr mare şi atacă trupele române din zona Atachi (denumit și Otaci sau Ataki), între satele Călărași și Verzani. În sectorul atacat se afla și un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 09:00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului. Ca să înrăutățească și mai mult situația, trupele române erau atacate și din spate de populația civilă răsculată, înarmată fie de bolșevicii ruși, fie cu ajutorul armelor abandonate de rușii aflați în retragere. Și mai grav, secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă.

Având în vedere situația periculoasă în care se găseau trupele noastre, generalul Stan Poetaș anunță că dorește să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie. El face acest lucru pe data de 08 ianuarie „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede”. Trupele sale erau atacate din spate, mai ales în zona unelor sate unde populația ruso-ucraineană era majoritară..cum ar fi putut sta departe de soldații săi?! Ignorând avertismentele subordonaților, generalul pleacă în inspecție, însă în zona satului Călărași, pe şoseaua Atachi – Calarașofca „este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”, potrivit notelor redactate de batalionul său. După ce este batjocorit, trupul său neînsuflețit este aruncat într-o groapă de nisip, doar pe jumătate îngropat.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Se va afla apoi că a fost împușcat de un anume S. Fosu, care făcea parte din banda bolșevică a lui Gheorghe Bărbuță. Marele general român căzuse răpus, cu arma-n mână, de patru gloanțe în schimbul de focuri cu bolșevicii, unul dintre ele lovindu-l drept în inimă. Ucigașul S. Fosu avea să fie prins mult mai târziu și condamnat la moarte abia în anul 1929, pe când liderul bandei de bolșevici, Ghe. Bărbuță, avea să fie executat la puțină vreme de la aceste evenimente de către ucrainenii naționaliști, care luptau și ei împotriva bolșevicilor, conduși de hatmanului Petliura.

Rămase fără comandatul lor iubit, comanda trupelor este preluată de colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”. În timp ce rușii și trădătorii bolșevici ocupă satele din zona Atachi – Soroca, ai noștri pregătesc contraofensiva…și nu vor da dovadă de milă! Încep să ajungă informații la comandamentul român despre atrocitățile comise de dușmani în zilele de 8 și 9 ianuarie 1919: o parte a populației satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, sprijiniți de bolșevicii ucraineni, astfel că șeful siguranței române din Hotin este torturat și aruncat în puțul fortăreței. De asemenea, soldații români capturați sunt torturați până la moarte, cu ochii scoși și limbile smulse și puși să atârne în ștreanguri de-a lungul șoselelor și stâlpilor de telegraf din zona ocupată.

Imaginea de mai sus este a cadavrelor soldaților români din regimentul 3 roșiori, torturați și mutilați de bolșevicii ruși

Pe 09 ianuarie, românii încep contraofensiva, ordinele fiind foarte clare: restabilirea ordinii, distrugerea bolșevicilor și luarea de măsuri severe contra populațiunii civile care trădase. Ai noștri nu uită faptul că multe dintre atacurile mișelești de până atunci fuseseră făcute de trupe fără însemne militare, în spatele frontului nostru. Așa că orice prevedere militară privind prizonierii și populația civilă este ignorată complet de ai noștri: „veți lua măsuri severe contra populațiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolșevicii), veți restabili ordine deplină cu orice preț”. Sunt curățate astfel, de elemente inamice, după lupte grele, localitățile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuți. În aceeași zi, pe 09 ianuarie, înfuriat de atrocitățile la care se dedau bolșevicii, generalul Prezan dă un ordin care era foarte clar: „Pe viitor toate trupele care vor trece frontiera noastră nu vor fi considerate ca trupe organizate. În consecință, aceste bande nu se vor bucura de legile care se aplică în război trupelor regulate. Toate vor fi tratate fără milă, (vor fi) complet și radical exterminate.”

Soldați români transportând o importantă captură de război în Bătălia Bucureștilor

Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. Pe 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt chemate întăriri pentru respingerea inamicului peste Nistru. Așa se face că la ora 13:00, „soldații mării” din Divizia a 9-a Infanterie Dobrogea curăță înălțimile de la sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren mulți morți, răniți și materiale militare. Simultan, atacăm de la sud de-a lungul Nistrului cu atâta furie (detașamentul maiorului Butunoiu), încât aproape toți bolșevicii care încearcă să se salveze peste râu sunt uciși în bărci sau înecați. Colonelul Petrescu pune chiar în vedere naționaliștilor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiții de aceeași naționalitate cu ei să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante.

Stan Poetaș – un adevarat erou al unui război uitat

Abia la 11 ianuarie, colonelul Ion Petrescu informa Statul Major Român: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. De asemenea, acesta menționa în raport: „am respins bandele bolșevice care, în parte nimicite, au luat fuga lăsând pe teren morți, răniți, prizonieri (executați)”. Înmormântarea acestuia va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca, cu onoruri militare. În amintirea generalului erou Stan Poetaș a fost ridicată o statuie în satul Atachi în Basarabia, de care, spun martorii, că erau înlănțuiți patrioții români înainte de a fi deportați în Siberia în 1940. Până la urmă, aceasta va fi distrusă după 1944, când Basarabia a fost „eliberată” de forțele sovietice. Sigur, am mai avut si alți generali căzuți pe câmpul de luptă – generalii Praporgescu și Dragalina în primul război mondial sau generalul Ion Sion (căzut cu arma în mână la Stalingrad) sau generalul Avramescu (asasinat, cel mai probabil, de NKVD) în al doilea război mondial. Însă generalul Stan Poetaș a căzut în 1919, într-un război ciudat și neasumat, interzis cărților de istorie timp de 45 de ani, de care astăzi aproape nimeni nu mai știe nimic…..

Unul din monumentele închinate eroului nostru, care a rezistat timpului, chiar dacă s-a încercat și distrugerea totală a acestuia, este cel din orașul Soroca. La 25 iunie 1920 a fost organizată punerea pietrei de temelie pentru preconizatul simbol, iar misiunea conceperii şi modelării monumentului a fost încredințată de către Comitetul de inițiativă sculptorului George Dimitriu. Acesta a turnat statuia generalului Stan Poetaș în bronz, monumentul fiind dezvelit în ziua de 30 octombrie 1921, având înălțimea de 3 metri, pe un bine proporționat piedestal din granit de 4 metri. Înainte de venirea ocupanților sovietici, în luna iunie 1940, a fost evacuat la București și repartizat Muzeului Militar. După eliberare statuia a fost readusă la Soroca și reinstalată probabil în anul 1942.

Pe una dintre plăcile comemorative ale monumentului închinat lui „Taica Stan” de la Soroca încă mai stă scris: „CUVÂNT URMAŞILOR NOŞTRI. Prinos de recunoștință de-a pururi sfântă aducem viteazului general Stan Poetaș, fiul născut din părinți săteni, care în lupte strașnice la Topraisar, în Dobrogea și Mărășești a făcut stâncă din pieptul său, luptând de-a valma și în același rând cu soldații, iar la Calarașovca, în ținutul Sorocii, străjuind meleagurile bătrânului Nistru, a căzut mort, apărându-ne pe noi și pământul nostru strămoșesc de hoardele ce veneau din răsărit și miazănoapte ca să ne strice rânduiala și buna înțelegere. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Urmașilor noștri lăsăm cuvânt să-i împodobească cu flori și să-i cinstească în veci memoria acestui erou SANTINELĂ A ROMÂNIEI LA NISTRU.” Pe altă placă încă mai stă scris: „Generalul Stan Poetaș inspectând posturile de pază rânduite în largul Nistrului, front de răsboi, a fost atacat în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul 1919 (ianuar) între satele Calarașovca şi Unguri [de bolșevici](aceste două cuvinte – „de bolșevici” au fost răzuite, probabil pentru a salva existența acestei pietre de funerare) contra cărora s-a luptat cu arma în mână până în ultima clipă când răpus de 4 gloanțe dintre care unul drept în inimă a căzut pentru patrie murind ca un erou. Mândrie Neamului și Ţărei. SLĂVIRE MEMORIEI LUI.”

Fotografie făcuta la 30 octombrie 1921, la inaugurarea monumentului de la Soroca

În final, în speranța că nu v-am plictisit și ați citit până aici, îmi doresc să vă reamintesc ce a însemnat România pentru democrația europeană în ultima sută de ani. Începând cu 1918, cu luptele din Basarabia contra „revoluționarilor” bolșevici și continuând în 1919, cu îndepărtarea regimului comunistului Bela Kun din Ungaria, când am agățat opinca românească de Parlamentul ungar, am ținut departe de inima Europei amenințarea bolșevismului. Și acest lucru era subliniat în cancelariile europene ale vremii când, la nici două luni de la moartea lui viteazului Poetaș, ministrul francez Saint-Aulaire și cel britanic Barclay își informau guvernele la mijlocul lui martie 1919: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistență puternică ascensiunii bolșevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră contra mareei în creștere a bolșevismului; învinsă și contaminată, s-ar termina cu ordinea și pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de față este nu numai o cauză românească, ci una europeană”.

Și așa am și făcut….cu arma la picior, cu sute de mii de jertfe și sacrificii, cu eroi necunoscuți sau precum Stan Poetaș, noi românii am făcut toate astea, bunicii și străbunicii noștri au stat de strajă pentru o întreagă Europă….

Dobrogea la 1918, anul Marii Uniri – de la agonie la extaz!

Dobrogea la 1918, anul Marii Uniri – de la agonie la extaz!

Vedere spre Cazino, din portul Constanța a anului 1918

Pentru reîntoarcerea în Dobrogea sunt două căi: prima – calea sângelui! Pentru ca armatele noastre să treacă să ocupe Dobrogea, trebuie să curgă sânge. N-a curs însă, pân’ acum destul sânge românesc?” spunea generalul Coandă în noiembrie 1918. Așa se face că, pe când românii sărbătoreau Marea Unire la Alba-Iulia, Dobrogea era încă sub ocupație bulgară și nu aveam multe motive de bucurie. Anul 1918 reprezintă drumul de la agonie la extaz pentru dobrogeni, care, după ce s-au trezit cu peste o treime din teritoriu dat bulgarilor drept recompensă de război, au trăit să vadă cu ochii lor Marea Unire și dezrobirea acestui teritoriu.

Rușinoasa pace de la Buftea însemna dezastrul pentru Dobrogea

Acel an începe cât se poate de prost pentru țara noastră: bolșevicii, conduși de Lenin și sprijiniți de germani, preluând puterea în Rusia, își respectă angajamentul față de Germania și își retrag toate trupele de pe front. Românii, abandonați și de ultimul „aliat”, având guvernul și monarhia refugiate la Iași, cu trupele decimate de epidemia de tifos care făcea ravagii dar și de luptele crâncene, atât împotriva inamicului cât și a bandelor bolșevice care jefuiau locuitorii, se văd siliți să ceară pace și să accepte solicitările inamicului. Astfel, se va semna la Buftea, la 05 martie 1918, un tratat preliminar de pace de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei, ale cărui dispoziții au fost parafate apoi în tratatul de pace final semnat la data de 7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București. În urma acestui acord, Dobrogea era ruptă din trupul țării…

Cred că pornind de la spusele de George Clemanceau (prim-ministrul Franței din acea perioadă), cum că „petrolul este sângele care câștigă războaie”, condițiile impuse de tratatul de la Buftea-București loveau puternic exact în Dobrogea noastră, tocmai din cauza resurselor existente aici, necesare pentru continuarea războiului de către Puterile Centrale. Ce prevedea tratatul:

  • România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (adică tot ce era la sud de linia Rasova – Agigea) Bulgariei, care reanexase deja Cadrilaterul în decembrie 1916, în urma victoriilor militare de pe frontul dobrogean;
  • Restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv. Această regiune istorică a României devenea practic un condominium al Puterilor Centrale, asigurându-se României „calea comercială la Marea Neagră prin Cernavodă – Constanța”, orașul nostru de la Mare urmând să devină port-liber.
  • De asemenea, se ceda Germaniei linia ferată București – Cernavodă – Constanța, împreună cu silozurile din portul maritim.
  • Delta Dunării a fost și ea ocupată, fiind dislocate nave militare austro‑ungare.
  • România era obligată să concesioneze pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, șantierele navale intrau și ele în stăpânirea statului german, iar dreptul de control al navigației pe Dunăre revenea exclusiv Germaniei și al Austro-Ungariei.

Eforturile diplomatice pentru recuperarea Dobrogei

Caricatură politică franceză din 1918: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace de la Buftea-București.

Aflate în refugiu la Iași, cele mai mari personalități ale Constanței – Ioan N. Roman (publicist și scriitor), Ion C. Atanasiu (geolog), Oreste Tafrali (istoric), George Vâlsan (geograf și etnograf), Gheorghe Murgoci (geolog și mineralog) – desfășurau o îndârjită activitate în favoarea intereselor Dobrogei. Ei se grupaseră în jurul ziarului Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga, cerând regelui Ferdinand să nu primească spre semnare acest tratat înjositor și „respingerea, orice s-ar întâmpla, a condițiilor ce ni se impun astăzi și, mai ales, a celei care privește sfâșierea, fie și numai provizorie în gândul nostru, a pământului țării.” De altfel, Nicolae Iorga publicase în 1917, la Iași, o documentată lucrare cu titlu sugestiv adresată străinătății: „Droits nationaux et politiques dans la Dobrodgea”. Aceasta era o pledoarie științifică prin care marele istoric demonstra cu argumente istorice, etnografice şi culturale dreptul României asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. De asemenea, Ioan N. Roman, intelectual de mare valoare al regiunii noastre, despre care Iorga afirma justificat că „se pusese în fruntea rezistenţei dobrogene”, a întocmit la Iași un memoriu de excepție transmis Marilor Puteri: „Drepturile, sacrificiile, munca noastră în Dobrogea faţă de pretenţiile bulgarilor”.

Atât clasa politică, cât și oamenii de cultură ai României, au dus această lupta diplomatică și în afara granițelor noastre, discutând și publicând multe articole și memorii în străinătate. Unul dintre cei plecați în Vest cu această misiune a fost și profesorul universitar ieșean Oreste Tafrali, originar din Dobrogea, ale cărui articole, publicate la Paris, în ziarul „La Roumanie”, au combătut cu argumente științifice opiniile denigratoare ale bulgarilor din Occident. În paralel, academicianul tipărește și o carte, „La Roumanie transdanubienne (La Dobroudja). Esquisse geographique, historique, etnographique et economique”, lucrare publicată și distribuită în mediile politice franceze, oamenilor de știinţă și ambasadorilor SUA, Marii Britanii și Italiei. Un alt important sociolog, Dimitrie Drăghiescu, își asuma să arate adevărul privind Dobrogea și tipărește la Paris o broșură dedicată regiunii noastre în 30.000 de exemplare.

În lupta cu propaganda bulgară, care era foarte virulentă în Europa, s-au alăturat cauzei noastre și jurnaliști și oameni de știință străini, care cunoșteau bine istoria poporului nostru. De pildă:

  • „Journale de Génève” menţiona în numărul său din 7 martie 1918 că bulgarii „trag toate iţele în acelaşi timp invocând rând pe rând etnografia, istoria, strategia să‑şi mascheze contradicţiile (în judecată) şi să‑şi supraliciteze dreptul lor”
  • cunoscutul geograf francez Emmanuelle de Martonne, a publicat în 1918, la Paris, lucrarea „La Dobroudja”, pe care istoricul Constantin Moisil a apreciat‑o ca fiind „una din cele mai frumoase pledoarii ale drepturilor noastre asupra Dobrogei”
  • În acelasi an, politicianul Francis Lebrune a dedicat provinciei românești dintre Dunăre şi Marea Neagră cartea „La Dobroudja. Esquisse historique, geographique, etnographique et statisque”, în care a realizat o convingătoare retrospectivă a istoriei Dobrogei și a rolului civilizaţiei bizantine între Dunăre și Marea Neagră.
  • Și editorialul „La Matine”, prin corespondentul său la București, a dat publicităţii o broșură în care, plecând de la argumente istorice și demografice, demonstra legitimitatea drepturilor românești asupra Dobrogei, care a cunoscut, după unirea cu România, mari transformări economice și sociale.

Jaful și propaganda bolșevică iredentistă din Dobrogea

Patrulă mixtă bulgaro-germano-turcă pe străzile din Constanța în 1916

Și cu toate că pacea de la Buftea îi favoriza clar pe bulgari în detrimentul dreptului nostru, plătit prin sânge, spre surprinderea dumneavoastră, cred eu, aceștia erau la fel de înfuriați pe dispozițiile Tratatului de la Buftea-București. Pe tot parcursul lui 1918, bulgarii își continuă politica de jaf a populației autohtone și de propagandă la nivel mondial pentru anexarea întregii regiuni istorice române. De exemplu, la 7 ianuarie 1918, un număr de 286 de reprezentanți bulgari dobrogeni au semnat și înaintat Puterilor Centrale „Memoriul Comitetului Central al Dobrogei”. În document, aceștia subliniază (în mod vădit eronat) apartenența ținutului dintre Dunăre și Mare la teritoriul Bulgariei, precum și falsificarea de către autoritățile române a statisticilor oficiale cu privire la adevăratul număr al populației locale, solicitând Europei să proclame desprinderea Dobrogei de România și să recunoască, drept fapt împlinit, uniunea politică a Dobrogei la Bulgaria.

De asemenea, organizația național-șovină „Dobrogea”, a hotărât ținerea unei adunări naționaliste la Babadag, jud. Tulcea, în a doua jumătate a lunii septembrie 1918. Cu acest prilej a fost votată o Rezoluție care se constituia într-un protest față de prevederile păcii de la Buftea, care în concepția bulgarilor „a violat principiile de dreptate, echitate şi autodeterminare a naționalităților”. În viziunea lor, singurul mod de a repara această „eroare” o constituia anexarea provinciei în întregul ei, inclusiv Delta Dunării, la Bulgaria, singura soluție care ar salva și ar asigura „interesele vitale ale populației și protejarea minorităților„, care altfel se vor opune cu armele „unei noi dominațiuni româneşti„. Ca fapt divers, dacă doriți să citiți câte ceva din luptele din Dobrogea din „toamna pătimirii noastre” a anului 1916, puteți citi aici: https://bogdanbola.ro/dramaticele-inclestari-din-toamna-lui-1916-in-dobrogea/775

Revenind la 1918, în acest cadru politic și social, intră în scenă un personaj pe nume Cristian Racovski, militant comunist născut în Bulgaria. Acesta, după moartea tatălui său în 1903, s-a stabilit pe proprietățile moștenite de la acesta în Dobrogea, în România. Doctor de meserie, Rakovski a lucrat o bună perioadă de timp în județul nostru, fiind un membru marcant în mișcarea social-democrată română. Un eveniment în viața acestuia însă îi va marca existența: în 1913, acesta îl găzduiește, undeva lângă Mangalia, pe Lev Troțki. Acesta a fost un celebru revoluționar bolșevic, ale cărui idei au stat la baza teoriei comunismului, dar care pe atunci era un simplu corespondent al ziarului „Kievskaia Mîsl”. Însă a fost de ajuns această întâlnire pentru Racovski ca să devină un admirator al acestuia și un susținător înfocat al comunismului.

Pornind de la acest fapt, nu vă veți mira că după doar cinci ani, în 1918, numele lui Rakovski apare într-un raport al Serviciilor secrete austro-ungare, fiind desemnat drept „purtătorul stindardului bolșevic în România”. Unul dintre motive era că, la începutul aceluiași an, într-o scrisoare adresată Comitetului Central al Sovietelor din Petrograd de către Rakovski, acesta spunea: „În ceea ce privește Cadrilaterul, acesta a fost anexat cu forța (de români), este locuit de o masă compactă de bulgari, trebuind să fie restituit statului vecin, neputând fi vorba aici de autonomie, ci numai de retrocedare!”.

Începutul sfârșitului ocupației bulgare în Dobrogea

Cu toate aceste acțiuni ale iredentiștilor bulgari și a eforturilor de a-și asigura Dobrogea, înfrângerea Puterilor Centrale pe toate fronturile era evidentă și inevitabilă. Din aceste motive, guvernul bulgar solicită Puterilor Aliate armistițiul, semnat la Salonic pe 29 septembrie 1918. Acesta reglementa:

  • demobilizarea și dezarmarea forțelor armate bulgare;
  • trupele germane și austro-ungare trebuiau să părăsească Bulgaria în decurs de 4 săptămâni (inclusiv Dobrogea);
  • francezii urmau să trimită trupe în România.

Din aceste considerente, când era iminentă retragerea armatei germane, bulgarii din Dobrogea schimbă foaia și încearcă o reconciliere cu românii, pentru ca ei să uite cele îndurate de-a lungul celor doi ani de ocupație.

Soldati bulgari si germani, alaturi de civili, in Piata Ovidiu in anul 1917

Soldați bulgari și germani, alături de civili, în Piața Ovidiu în anul 1917

Așa se face că în luna noiembrie a anului 1918, este lansat un Apel către întreaga populație dobrogeană, în care nu se vorbește nimic despre înfrângerea Bulgariei și despre înaintarea spre Dunăre a aliaților, propunându-se formarea unor comisii care să apere interesele cetățenilor după plecarea administrației germane, „în această perioadă când toată lumea este în așteptarea păcii mondiale„. Se făcea și un apel către cetățenii Constanței, indiferent de etnie sau confesiune, „să uite antagonismele personale, politice, religioase și naționale spre a înlătura toate dificultățile momentului pentru a salva cu onoare viața, avutul și viitorul acestui oraș„. Era o încercare disperată, dar sortită eșecului, a bulgarilor de a umaniza o administrație care a terorizat și jefuit românii, dar pe care ai noștri au respins-o cu înverșunare, până când jignitoarea inscripție de la intrarea în Primăria Constanța – „Regatul Bulgariei. Comuna urbană Constanța” – avea să fie distrusă.

În ciuda acestor apeluri, Bulgaria, chiar și învinsă în război, fără nicio șansă de a a câștiga Dobrogea și nerespectând prevederile armistițiului de la Salonic, profită de evacuarea trupelor germane din regiune și ocupă Cernavodă, Constanța și alte așezări din nordul provinciei. Și chiar dacă până la finalul lunii noiembrie 1918, armata bulgară ar fi trebuit să părăsească ținutul dintre Dunăre și Mare, acest lucru nu se întâmplă, fapt consemnat și de generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România și comandant al Armatei de la Dunăre. Acesta consemnează într-un raport întocmit la 20 noiembrie 1918, că trupele bulgare se purtau „în Dobrogea ca și cum ar fi stăpâne, nu numai că au ocupat-o milităricește, dar au trecut deja la o organizare a ei administrativă. Or germanii înșiși nu și-au permis niciodată aceasta..

Trupe bulgare la podul de la Cernavodă, în iarna lui 1916-1917. Puteți vedea scara montată pe dorobanțul care stătea de strajă la capul podului, pusă acolo de soldații bulgari care au încercat să distrugă și această statuie.

La 22 noiembrie 1918, refugiații dobrogeni aflați încă în Moldova, înaintează primului ministru, generalul Coandă, și reprezentanților statelor aliate de la Iași, un memoriu în care arată situația lor disperată, lipsa de alimente, îmbrăcăminte și lemne de foc, precum și faptul că doresc să fie autorizați să se întoarcă la casele lor abandonate și să fie protejați de brutalitățile armatei de ocupație: „…în starea actuală orice încercare de a pătrunde în Dobrogea este în mod sălbatic respinsă, iar acei dintre noi care au încercat de a forța trecerea au fost alungați cu focuri de pușcă„. În al doilea rând, refugiații solicită ca „evacuarea armatei bulgare să fie supravegheată și ca încercările de degradare și incendiile să nu rămână lipsite de sancțiuni. Orașele și satele noastre, îndeosebi școlile și bisericile noastre, au fost devastate. Ar fi un apreciabil bine ca să se salveze ceea ce a mai rămas„.

În urma presiunilor la care era supus Guvernul, din partea refugiaților și a clasei politice dobrogene, pentru a se întoarce în străvechea provincie română, generalul Coandă dă asigurări acestora că „niciun deget de pământ nu se va pierde din Dobrogea”, îndemnând populația să aibă „puțintică răbdare, de câteva zile numai”. Marea lui teamă era că, intrând prea devreme și având în față trupele regulate bulgare, s-ar stârni un nou conflict de proporții: „Pentru aceasta (reîntoarcerea în Dobrogea) sunt două căi: Prima – calea sângelui! Pentru ca armatele noastre să treacă să ocupe Dobrogea, trebuie să curgă sânge. N-a curs însă, pân’ acum destul sânge românesc? Bine că ar fi să nu mai curgă? A doua cale ar fi: puțintică răbdare, de câteva zile numai„. Iar acesta nu a mințit, deoarece în aceeași săptămână, Guvernul obține concursul armatelor aliate care, în două cordoane, unul sub comandă engleză și celălalt franceză, intră în Dobrogea și încep să „măture” trupele bulgare încă existente aici.

Refugiați dobrogeni

Generalul Berthelot, comandantul Armatei aliate de la Dunăre, lansează o proclamație către „familiile istovite şi înfometate” ale dobrogenilor, ce dormeau prin gări sau pe celălalt mal al Dunării, așteptând aprobarea de a reveni la casele lor, să facă deplasarea la patru zile de la momentul instalării administrației române între Dunăre și Marea Neagră. Motivul? Pentru a le asigura securitatea acestora și pentru că trupele sale „nu vor tolera nici un fel de agitaţii”. Comandamentul trupelor aliate din regiune repară, prin aceeași proclamație și o nedreptate în administrația publică locală: „primarii din Dobrogea care ocupau această funcţie înaintea războiului nu trebuiau schimbaţi indiferent care este naţionalitatea lor. Aceia care au fost numiţi în timpul războiului de către bulgari pot fi înlocuiţi de români. Dl. General Gay trebuia să se bazeze pe acest principiu pentru a rezolva chestiunea primarilor”. 

Reîntoarcerea acasă a dobrogenilor și la Patria Mama a Dobrogei

Palatul Poștei, sub ocupație germană, în anul 1917. Se vad soldații în prim plan

Abia la sfârșitul lunii noiembrie 1918, trupele române de jandarmi trec Dunărea și însoțesc pe primii reprezentanți ai administrației românești care se instalează cu mare greutate, treptat, în orașele ruinate de ocupație. Unul din funcționarii care îl însoțeau pe prefectul de Constanța își amintea astfel intrarea în orașul martirizat de vandalismul armatei bulgare: „…am sosit la Constanța, pe care am găsit-o pustie, nici o ființă omenească nu se vedea, nici o lumină la vreo casă, orașul cel vesel de odinioară părea un cimitir„. Instalarea prefectului D.N. Negulescu are loc la 30 noiembrie, iar prima declarație a acestuia este semnată și afișată pe străzile orașului la 1 Decembrie 1918. Aceasta anunța locuitorii că „mâine, 2 decembrie 1918, ora 10 dimineața se va oficia un serviciu religios în Catedrala orașului pentru reocuparea Dobrogei de către autoritățile române„. În același timp, se făcea cunoscut că, „după terminarea serviciului religios va urma solemnitatea instalării autorităților administrative și judecătorești în localul Palatului de Justiție de aici. Este rugată toată populațiunea orașului să asiste la această solemnitate„.

Ca o mențiune specială, merită amintită situația bisericilor din Constanța: Te Deum-ul s-a desfășurat numai în Catedrală, pentru că era singurul lăcaș de cult nedistrus de inamic, el fiind transformat în biserică catolică de către germani după ce preoții ortodocși au fost alungați. Toate celelalte biserici erau distruse sau ruinate de bulgari. Un singur exemplu este concludent: la Biserica Adormirea Maicii Domnului „în noaptea de Vinerea Paștelui 1918, pe când se oficia slujba religioasă, bulgarii au intrat în biserică și au insultat pe preoți, au bătut pe români, i-au alungat afară, au făcut privată din Sfântul Lăcaș și au închis-o”, iar în noaptea următoare au revenit și au furat odoarele bisericii, în ciuda faptului că cei mai mulți dintre ei erau ortodocși. După terminarea Te Deum-ului din data de 2 decembrie, Prefectura Constanța lansează un apel populației civile în care se preciza că Dobrogea „intră în legile ţării noastre după o încercare grea, în care nu s‑a clintit convingerea şi dreptatea cauzei că provincia va fi readusă la corpul ţării”.

Soldați germani în Tulcea anului 1918

La Tulcea, locuitorii orașului au oferit „o primire din cele mai entuziaste” autorităților revenite cu vaporul „Vasile Lupu” în port, însă funcționarii descoperă că toate „edificiile publice au fost de asemenea distruse sau ruinate”. Situația este atât de disperată, încât prefectul Tulcei, domnul Gheorghe Șerban, a fost de acord să revină numai după ce „guvernul l-a asigurat de o deosebită solicitudine pentru populaţia judeţului”. Istoricul Marin Ionescu-Dobrogianu ne-a lăsat cea mai clara imagine despre ceea ce a însemnat Tulcea la sfârșitul anului 1918: „La intrarea autorităților române, la 26 noiembrie 1918, orașul Tulcea era o ruină, un oraș pustiu. Tot județul de asemenea. Sate întregi fuseseră făcute una cu pământul. O jale grozavă dela un capăt la altul al nefericitului județ. Nici bandele lui Asparuc nu cred să fi dat dovadă de atâta sălbătăcie“.  În oraș, toată strada portului și cheiul Dunării erau „țesute cu sârmă ghimpată și brăzdate de tranșee fără folos, numai ca să dărâme casele. Cercul militar e ars și ruinat până la pământ. Pe frumoasele străzi de odinioară, Isaccea și Carol, nu mai sunt nici zece clădiri intacte, în dreptul caselor vezi parapete de pământ, iar zidurile sunt străpunse și sparte de creneluri și goluri, spre a se comunica dela o încăpere la alta. Va trebui timp de zeci de ani și cheltuială de milioane spre a ridica din nou orașul la ceea ce a fost mai înainte. Cât despre județ, nu se va putea reface nici în două decenii, dacă nu se va veni în ajutorul nenorociților locuitori, rămași lipiți pământului“.

În toate județele Dobrogei – Tulcea, Constanța, Cadrilater – pentru a demonstra incapacitatea administrației românești cât și opoziția față de aceasta (considerată a fi „odioasă”), bulgarii provoacă numeroase incidente violente împotriva refugiaților români care încercau să se întoarcă la vetrele lor și împotriva trupelor de jandarmi. În decembrie 1918, când începe acțiunea de instaurare a autorităților românești în mediul rural, grupele de jandarmi sunt primite cu focuri de armă, căci „comunele și satele bulgărești posedau arme și munițiuni cu intențiunea de a se opune la reinstalarea autorităților românești„. Tocmai de aceea, evacuarea administrației civile bulgare s-a produs destul de târziu în Dobrogea: până la 8 decembrie din județul Tulcea, până la 13 decembrie în județul Constanța și până la 23 decembrie în Cadrilater, funcționarii români preluând posturile la o zi distanță iar populația civilă la 4 zile după plecarea bulgarilor, asa cum solicitase Berthelot.

Casă a unor țărani români din Băneasa anului 1918

Și cu cât împingeam bulgarii sa se retragă mai mult, cu atât trupele noastre descopereau dezastrul lăsat de aceștia în urma lor. De exemplu, la Hârșova, când funcționarii Primăriei se reîntorc în oraș la 1 decembrie 1918, sunt primiți „cu urale de populaţia aflată în localitate”, dar li se aduce la cunoștință că orașul era „într‑o stare de plâns”. Iar cei peste 600 de hârșoveni care revin în oraș sunt nevoiți să trăiască „în cea mai neagră mizerie, lipsiţi de îmbrăcăminte şi hrană şi îndurând greu timpul geros din care cauză epidemiile de gripă fac ravagii”. Însă cea mai sumbră imagine privind devastarea Dobrogei ne-o creionează renumitul profesor Constantin Brătescu, personalitate marcantă a provinciei noastre, întors pe plaiurile natale, alături de trupele române.

 

Epilog

Acesta povestea: „oraşele noastre nu mai erau oraşele însufleţite şi pline de zvonul vieţii de odinioară, ci ne priveau uscate, cu ochii scoşi din zidurile ruinate, din ferestrele şi uşile oarbe, din fierăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii aşternute peste ele. Satele noastre nu mai erau satele mulţumite şi fremătând de hărnicia zilelor de lucru şi de bucuria zilelor de sărbătoare: ci multe dintre ele, cele mai multe, stau aproape pustii, ca nişte cimitire vechi. Şi pe mulţi dintre aceia care, prea legaţi de vatră, au rămas să îndure jugul unui duşman sălbatic, însufleţit de ură, de invidie neagră şi de duhul distrugerii, nu i‑am mai regăsit bucurându‑se de lumina curată a cerului dobrogean. Am regăsit ogoarele năpădite de buruieni sălbatice, căminele sparte, mii de orfani pe drumuri, averile risipite şi prăpădite, frigul şi valurile triste ale mării șuierând peste stepă, pustiind peste ruine.”

Aș vrea să vă pot spune că tot calvarul dobrogenilor s-a terminat în anul 1918 și că visul frumos al Unirii era trăit de toți românii, dar aș minți. Pe lângă faptul ca administrația locală și populația sufereau de o lipsă acută de alimente și spații de locuit/administrative, de faptul că regiunea noastră era ruptă de restul țării din cauza distrugerii podului de la Borcea și a liniei ferate, o nouă încercare îi aștepta pe dobrogeni. La 18 ianuarie 1919 începe Conferința de Pace de la Paris, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. În cadrul lucrărilor, Dobrogea noastră era din nou să fie pierdută, la masa tratativelor, în favoarea Bulgariei. Acest lucru nu s-a întâmplat doar datorită oamenilor politici de atunci, a Casei Regale dar și a dobrogenilor noștri care, indiferent de etnie, s-au opus vehement acestui fapt. Vă puteți imagina un miting de 20.000 de persoane pe străzile Constanței? Știu, acum este greu, dar atunci nu a fost.. și cine știe, poate vom fi din ce am fost și mai mult decât atât.

Vedere spre Cazino, din portul Constanța a anului 1917

Trista poveste a Cazinoului – de la începuturi până în prezent

Trista poveste a Cazinoului – de la începuturi până în prezent

Povestea Cazinoului este pe cât de frumoasă și de interesantă la începuturile sale, pe atât de tristă și de frustrantă în zilele noastre. Astăzi mi-am propus să vă prezint pe scurt istoria sa, cu poveștile sale de demult, unele de succes, altele tragice, dar și istoria sa recentă, explicând exact cum am ajuns în stadiul în care riscăm să se prăbușească o clădire emblematică pentru întreaga țară. Trebuie înțeles unde s-a greșit, cine a mințit și ce putem face acum pentru a putea salva Cazinoul constănțean.

1. Cazinoul de dinaintea…Cazinoului

Trebuie spus că cel dintâi Cazinou al Constanței a fost construit cu mult înainte de actuala clădire, tocmai în anul 1880, în aceeași zonă a peninsulei, mai exact lângă Farul Genovez. Se numea Kursaal (în traducere liberă „sală de relaxare”) și era construit din lemn și din paiantă, un loc unde lumea bună a orașului putea veni pentru a socializa și a se relaxa. Începea o perioadă de înflorire a Constanței, atunci pornindu-se sistematizarea infrastructurii orașului și ridicarea multora dintre frumoasele case pe care încă le mai putem admira și astăzi, chiar și într-o stare avansată de degradare. O furtună mai puternică a smuls însă acoperișul Kursaalului în anul 1891, iar un an mai târziu a fost demolat în urma unei decizii a Consiliului Comunal. Dacă ar fi sa dăm crezare legendelor din acea perioadă, se pare că această clădire fusese ridicată pe locul unde fuseseră înmormântați mai mulți soldați francezi, veniți în Dobrogea în timpul Războiului Crimeii (1853 – 1856). Aceștia muriseră de holeră pe pământul Dobrogei și chiar dacă rămășițele lor fuseseră strămutate, sufletele rămăseseră să bântuie aceste locuri și pe toți cei care călcau în Cazinoul constănțean.

Însă protipendada Constanței avea nevoie de un loc de distracție, asa că în locul Kursaalului apare în același an un Casin (sau cazină), amplasat în aceeași zonă, pe actualul loc al Acvariului. Constructorii, pentru a oferi viitorilor clienți o priveliște generoasă asupra falezei și a portului, au hotărât sa folosească taluzul pentru a înălța clădirea. Se pare că unul dintre antreprenorii care au contribuit la construcția acestui Casin a fost căpitanul Constantin Creangă, chiar fiul scriitorului Ion Creangă și tatăl lui Horia Creangă, unul dintre cei mai mari arhitecți români ai perioadei interbelice. Nici această nouă structură, practic o clădire provizorie construită din lemn, dar cu un interior elegant, nu a avut o viață prea lungă. În aprilie 1902, primarul Alexandru Belcic decide, printr-un proces verbal, organizarea șantierului în regim propriu pentru demolarea „cazinei” și construirea unui edificiu cu funcții asemănătoare marilor cazinouri europene.

2. Nașterea Cazinoului, monumentul ridicat drept mărturie a stăpânirii românești în Dobrogea

Încă din 1903, unul dintre cei mai destoinici primari ai Constanței, liberalul Cristea Georgescu încheie la data de 23 iulie 1903 un contract cu arhitectul româno-elvețian Daniel Renard pentru proiectarea noului Cazinou, ca urmare a unor decizii ale Consiliului Comunal. Acesta, la cei doar 32 de ani, doar ce trecuse printr-o experiență personală nefastă, care se va reflecta, susțin mulți istorici, în lucrarea sa arhitectonică: îi murise logodnica de curând. Planurile acestuia prevedeau, de la bun început, construcția viitoarei clădiri, care se dorea a fi un elogiu închinat stăpânirii românești în Dobrogea, în stilul Art Nouveau, fiind sub influența cosmopolită a cazinourilor epocii. Însă în 1905, lucrările sunt oprite de noul primar și un nou arhitect, pe numele său Petre Antonescu, este însărcinat să ofere o altă viziune viitorului Cazinou. Dar să vă explic mai întâi cum funcționa „politichia” noastră pe atunci…

La începutul secolului, culoarea politică a administrației publice centrale (care o influența direct pe cea locală) se schimba destul de des, pe principiul „rotativei guvernamentale”. Si pentru că istoria și politica merg mână-n mână, vă voi spune pe scurt ce însemna asta: rotativa guvernamentală a reprezentant un sistem introdus de regele Carol I în 1895, prin care cele două mari partide ale României din perioada modernă, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator, alternau la guvernare odată la patru ani. Prin această metodă se dorea a se asigura stabilitatea vieții politice din România, așa că cele două mari formațiuni, începând din octombrie 1895 până în decembrie 1916 s-au succedat la guvernare odată la 4 ani. Consider necesar să menționez că ambele partide aveau ca scop modernizarea țării, diferența făcând-o ritmul cu care să se realizeze acest proces. Liberalii doreau o modernizare rapidă cu adoptarea modelului occidental și adaptarea lui la realitățile românești, în timp ce conservatorii doreau ca procesul să se desfășoare de jos în sus, cu crearea mai întâi a fondului înaintea adoptării formei. Ca fapt divers, dacă doriți să vedeți cum „arăta” un primar al Constanței doar 40 de ani mai târziu, care a dorit să distrugă moscheea Hunkiar din Piața Ovidiu, vă recomand să citiți despre un alt capitol din istoria orașului nostru: https://bogdanbola.ro/povestea-primelor-tramvaie-din-constanta-aduse-captura-de-razboi-din-odessa/737

Dar să revenim..așa se face că, în viziunea noului arhitect și a noii administrații conservatoare a orașului Constanța, Cazinoul ar fi trebuit să funcționeze ca teatru, iar viitorul edificiu ar fi trebuit să se construiască în stilul neo-românesc. Din acest motiv, fundațiile Cazinoului, realizate de Anghel Saligny, au trebuit sa fie modificate, iar lucrările au stagnat. Chiar așa…știați că de construcția falezei pe care se află Cazinoul s-a ocupat Anghel Saligny, realizarea ei făcându-se după planurile sale, din pământul excavat la lucrările întreprinse pentru realizarea Portului Constanța? Un detaliu interesant, zic eu…În fine, revenirea liberalilor la putere la sfârșitul lui 1907 face ca Renard să se reîntoarcă în funcția de arhitect și să-și reimpună stilul Art Nouveau (și evident, ați ghicit, au refăcut iar fundațiile). Lucrările au continuat apoi fără întrerupere și uite așa se face că, după 1.3 milioane de lei cheltuiți și mulți ani de chin, superba clădire a fost inaugurată la 15 august 1910, în prezența Principelui Ferdinand. Era cel mai mare edificiu de acest fel de pe teritoriul României și cu siguranță, unul dintre cele mai somptuoase.

O precizare amuzantă și interesantă, ca să vedeți ca nu s-au schimbat atât de multe în ultima sută de ani: cu exact o săptămână înainte de inaugurare, ziarul „Conservatorul Constanței” (adică „opoziția”) scria: „Cetățenii Constanței pot acum să se mândrească și ei cu ceva. Noua clădire a Cazinului Comunal, despre care începusem să credem că nu se va mai isprăvi niciodată, întocmai ca mitologica pânză a Penelopei, este în sfârșit gata. Din punctul de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit. Complecta asimetrie şi amestecul babilonic al stilurilor, din care se desprinde impresiunea nelămurită a unei plăsmuiri hibride, fac din noul cazin comunal un monument ridicat în cinstea nepriceperei și prostului gust”. Oooh, cât de tare s-au înșelat 🙂

Indiferent de ce spuneau gurile rele, aristocrații și oamenii cu bani veneau din întreaga țară și chiar din Europa pentru a vedea bijuteria de la malul Mării Negre, făcând sau lăsând averi la Cazinou. În 1912 se fac ultimele retușuri la clădirea Cazinoului și apar ultimele modificări ale peisajului în zona – baronul Edgar de Marcay, proprietarul „Societății Marilor Stabilimente“ şi antreprenorul Cazinoului, a cerut Primăriei să construiască un pavilion -restaurant în fața Cazinoului (adică exact clădirea Acvariului de astăzi). Peste doar patru ani, vom intra în Primul Război Mondial și lucrurile se vor precipita pentru faimoasa clădire constănțeană, dar despre aceasta perioadă, cum a ajuns Cazinoul sa fie transformat în spital de campanie sau să găzduiască trupe germane, vor vorbi cu altă ocazie….

3. Minciuna, neputința și nepăsarea actuală

Ca sa ne înțelegem de la bun început, ultima reparație majoră a Cazinoului s-a făcut între anii 1986 – 1988, iar primele discuții în perioada post-decembristă privind restaurarea clădirii Cazinoului din Constanța s-au făcut încă din 2006. Voi încerca să prezint cât mai succint și la obiect acest șir de evenimente, care sunt convins că vor părea unora ca desprinse din filmele cu proști sau din scenariile peliculelor horror de la Hollywood. Deoarece se pare că poveștile despre blestemele celor care s-au ruinat în Cazinoul constănțean și și-au luat viața aruncându-se în spumele marii își găsesc un sâmbure de adevăr în realitatea zilelor noastre….

1. Perioada Mazăre, Nicușor și Udrea – aproape un deceniu irosit pentru Cazinoul Constanța

  • În 2007, Cazinoul din Constanța a fost dat în concesiune de administrația locală, pentru 49 de ani, companiei israeliene Queen Co Leisure International, operator internațional ce deține cazinouri de lux peste tot în lume, fiind singura firma interesată de obiectivul respectiv. Investitorul era obligat ca în primii 5 ani de la semnarea contractului de concesiune să investească în renovare și consolidare și să-l introducă în circuitul internațional al cazinourilor. După 2 milioane de euro cheltuite, prin începerea reabilitării clădirii emblematice, Radu Mazăre ne anunță că cei de la compania israeliană au renunțat la investiție.
  • Ajungem în august 2011, când Cazinoul a fost preluat de Ministerul Dezvoltării, condus pe atunci de „femme fatale” a politicii dâmbovițene, Elena Udrea. Scopul era simplu și precis: pentru a fi consolidat și restaurat Cazinoul. Mazăre se prefăcea în culmea fericirii: „Am considerat suficiente declarațiile doamnei ministru, polemicile de la televizor, de pe bloguri. L-a vrut, poftim, ia-l! Mie îmi convine acest transfer”.
  • Astfel, Ministerul intra în „Afacerea Cazino” fără a avea prea multe detalii despre nivelul investiției. „Există un studiu de fezabilitate care va fi verificat. Dacă se va considera că sumele din el sunt mult prea umflate, va fi realizat un alt studiu, și abia apoi vom știi ce se va investi. Pe afară pare degradat, dar nu știm ce găsim în interior”, spunea pe atunci Bogdan Oprea, purtătorul de cuvânt al MDRT.
  • Chiar și așa, Udrea ieșea la atac și mima perfect o bucurie de nedescris pentru ce va face ea la Constanța: „Ne bucurăm foarte mult. Totul a pornit de la solicitarea domnului Mazăre de a găsi noi o soluție pentru cazino. Am găsit-o, s-a supărat că am găsit-o. Mă bucur că a fost de acord să predea cazinoul ministerului. Avem două posibilități de a face reabilitarea cazinoului: pe fonduri de la bugetul de stat, din bugetul ministerului, prin Compania Națională de Investiții, care poate demara procedura imediat de reabilitare, iar o altă posibilitate pe care am identificat-o în urma vizitei de la Constanța – atunci când am constatat că domnul primar Mazăre nu a reușit să cheltuiască decât trei milioane de euro din cele 91 de milioane euro cât are la dispoziție Constanța din fonduri europene – am decis să venim în ajutorul primarului și să-i dăm posibilitatea să finanțeze reabilitarea cazinoului din fonduri europene”.

  • Însă în septembrie 2012, cazinoul s-a întors la Primăria Constanța, deoarece ministerul nu mai avea posibilitatea financiară de a susține investiția. Și uite așa, „bucuria” doamnei Udrea s-a transformat subit într-un comunicat de presă laconic: „Necesarul la momentul preluării cazinoului de către MDRT era de 40 de milioane de lei, din care au fost alocate doar 10 milioane. Ulterior, suma a ajuns la 7 milioane de lei, ca urmare a primei reduceri a bugetului MDRT la începutul acestui an”. Și de aici, minciunile încep să curgă pe bandă rulantă pentru constănțeni:
  • septembrie 2012, Mazăre iese în presă și spune că dorește organizarea unei licitații internaționale pentru a vinde Cazinoul.
  • după alte două luni anunță că vrea realizarea unui parteneriat public-privat cu o firmă interesată de reabilitarea acestui monument și de folosirea acestuia pentru jocurile de noroc.
  • în luna februarie 2013, același faraon Mazăre a anunțat că acest monument urmează să fie reabilitat cu fonduri europene.
  • primăvara lui 2013, intră în scenă marele (la propriu) Nicușor Constantinescu, care face anunțul bombă: s-a obținut o finanțare de 10 milioane de euro, fonduri europene nerambursabile, pentru restaurarea clădirii!! Ba chiar că „documentația pentru proiect este în stadiul de elaborare și avizare, după care urmează licitațiile pentru alegerea constructorului”, tot procesul urmând să dureze circa doi ani. Exista o „problemă” însă – îl reabilitezi pe bani europeni, trebuie sa faci MUZEU!
  • în 2014, gândindu-se mai bine și realizând ca din cultura nu poate face bani, primarul Radu Mazăre merge în Elveția pentru a discuta modalități de colaborare cu reprezentanții celui mai mare cazinou din Europa. Astfel, la propunerea sa, consilierii locali votează transmiterea Cazinoului în proprietatea Ministerului Lucrărilor Publice, cu promisiunea că Guvernul va aloca cele 10 milioane euro necesare pentru renovare.
  • Pe 13 noiembrie 2014, de mână cu Liviu Dragnea, Darius Vâlcov și Decebal Făgădău, Mazare organizează o conferință de presă în fata Cazinoului și anunță că în scurt timp încep lucrările. Minciuna devenise deja normalitate pentru constănțeni și uite asa, se evită o restaurare pe bani europeni care le-ar fi impus autorităților transformarea lui în muzeu. Pentru cei cu memoria scurtă: https://www.youtube.com/watch?v=DVHLHjhfHS4&t=353s

2. Cazinoul Constanța trece la Compania Națională de Investiții

  • Din 2015, Cazinoul este la Compania Națională de Investiții, instituție aflată în subordinea Ministerului Dezvoltării. Deci NU, Cazinoul nu se află nici la Consiliul Județean, nici la cel Consiliul Local, nici în subordinea Primarului și NU, nici nu avem de ce sa facem colecte publice..NU aici este problema!
  • Acum câteva luni, prin Hotărârea de Guvern nr. 271/08.05.2019 a fost demarată cea de-a patra procedură de achiziție publică, iar deschiderea celor trei oferte a avut loc în data de 16.07.2019.

  • În ultima zi de depunere a contestațiilor privind rezultatul procedurii (13 septembrie), s-a înregistrat de către unul dintre ofertanți o contestație împotriva rezultatului procedurii de achiziție publică. Contestația a fost soluționată de CNSC care a dispus anularea în parte a raportului procedurii inițial și a dispus reevaluarea ofertelor financiare.
  • Comisia de evaluare a solicitat clarificări celor doi ofertanți rămași în cursa și a întocmit un nou raport al procedurii, publicat în data de 17.10.2019, prin care asocierea de firme AEDIFICIA CARPATI SA & SC REMON PROIECT SRL & SC PROFESIONAL CONSTRUCT PROIECTARE SRL & SC TEHNOINSTAL SRL a fost desemnata câștigătoare.
  • Acesta practic trebuia sa fie sfârșitul coșmarului pentru Cazinoul nostru, însă, în data de 28 octombrie, ultima zi în care era posibilă contestarea noului raport, a fost depusă o nouă contestație de către aceeași asociere care contestase cu doar o lună înainte. Si uite asa, riscăm efectiv să pierdem una dintre cele mai frumoase clădiri din țară…
  • Bani sunt pentru reparații, însă procedurile greoaie și de-a dreptul imbecile fac ca simbolul Constanței să se degradeze tot mai mult. Culmea prostiei este că chiar cei care se plâng de ele, de proceduri și de tergiversări, sunt tocmai cei care le-au întocmit – guvernanții!!! De ce nu sunt în stare cei de la putere să modifice aceste proceduri…este peste puterea mea de înțelegere….
  • O ultimă precizare cred că se impune, mai ales că informația este de ultimă oră: după ce săptămâna aceasta a fost DIN NOU contestată procedura, Ordinul Arhitecților din Romania lansează o scrisoare deschisă Companiei Naționale de Investiții și Ministerului Dezvoltării. Aceștia explică pe larg de ce procedura de licitație, folosită în toți acești ani, nu este una inteligentă și (re)vin cu propria lor propunere. Pentru cei interesați: https://www.facebook.com/OARNational/posts/2489840411082181?__xts__%5B0%5D=68.ARAZTl5XMRRDmCE_EDwwJCpsNXu_pphWB4vP06NZby38fOsaVoO0hW4aRT3rOj83dalTdnRE4oVf_3ITzNh_kEiCYc7Mlu30fDAj4MhHeIoiaN3Tzx-FXRZjjGMcQe4umXGx_Gx2Q9MYqdACnE9ug0e7uYia3oIB_tFAjCuBxn_X9dsXxJ9HV6-mSXCPIC-sTpnzpak7rhvoT65gQoj92U6ktVY-lYqHpmvza_nqGGydOvPCBpolZlXpae_MyuG-hVH54kh7eBBMYrJh-F6m6patjggvsdR37bSmyRkPHfo1Kj-NEbHfVdcIeLQZLme81hkFC0_tHURZ9GbXUi5yMi70yw&__tn__=K-R

Să sperăm că nu acesta va fi sfârșitul poveștii noastre și a Cazinoului din Constanța……

Dramaticele încleștări din toamna lui 1916 în Dobrogea

Dramaticele încleștări din toamna lui 1916 în Dobrogea

După urcarea sa pe tron la data de 11 octombrie 1914, Ferdinand, noul rege al României, citește mesajul tronului în cadrul Camerelor reunite la 15 noiembrie, moment în care întreaga Europă era mistuită de flăcările războiului. Deputatul conservator Nicolae Filipescu răspunde acestui mesaj printr-un discurs ce sintetiza în mod magistral aspirațiile neamului: „Ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui neam… De aceea, mărirea ce ți-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.

Începutul Campaniei din Dobrogea

Detaliu din Mausoleul de la Mărășești

Pentru realizarea acestui măreț ideal, Armata Română părăsește „neutralitatea armată” și în noaptea de 27 – 28 august 1916 declanșează campania de eliberare a Transilvaniei, dublată de o atitudine defensivă pe toată linia Dunării și în Dobrogea. Venind în ajutorul trupelor austro-ungare aflate în dificultate, comandamentul bulgar, inspirat de cel german, a trecut la ofensivă în sectorul dobrogean al frontului, pe direcția principală Bazargic-Medgidia. Superiorității tehnice și mecanice a bulgarilor, slabei combativități a trupelor ruse, li s-au adăugat grave greșeli ale comandamentului român. Acestea sunt cauzele care au permis inamicului să ne provoace înfrângeri dureroase şi să ne alunge din Cadrilater în numai câteva zile.

Se părea că Dobrogea va fi ocupată în scurt timp dar, în ciuda incapacității generalului Basarabescu, regimentele Diviziei 9 Infanterie Dobrogea opun o rezistență îndârjită pe aliniamentul Sarsânlar – HasKioi – Alfatar (toate comune din regiunea Silistra, fostul Cadrilater), salvând situația și permițând retragerea Diviziei 19 aflată în pragul distrugerii. Generalul Mackensen preia comanda acestui front pe care l-a întărit cu o brigadă germană și o divizie turcă. Urmărind să exploateze succesele obținute la Turtucaia, Bazargic, Silistra inamicul atacă cu putere în zona lacului Oltina. Cu sprijinul eficient al flotilei noastre, unitățile Diviziei 9 Infanterie resping pe atacatori, provocându-le pierderi sângeroase, pe câmpul de luptă căzând în fruntea escadronului său și prințul Wilhelm de Hessa, nepot al împăratului Wilhelm.

Soldați români în spatele frontului din Dobrogea

La 14 septembrie, pentru scurtarea liniei frontului s-a hotărât retragerea trupelor pe aliniamentul Rasova – Cobadin – Topraisar – Tuzla. Generalul Averescu, care preia comanda acestui sector la 15 septembrie, constată că pe hârtie forțele noastre par a fi suficiente pentru menținerea frontului, însumând 9 divizii: 6 românești, două rusești și una sârbă. În realitate, numai două divizii au efectivele complete și odihnite, restul fiind într-o stare avansată de oboseală și cu rândurile rărite. La 16 septembrie el se întâlnește cu noul comandant al Diviziei 9, generalul Petala și scrie în „notițele zilnice din războiu”: „el personal e încrezător ,dar îmi descrie starea trupelor în culori negre”.

„Pe aici nu se trece”

Această apreciere s-a dovedit a fi infirmată chiar din acea zi de către soldații diviziei. Între 16 şi 22 septembrie, Mackensen și Toșev pornesc o nouă ofensivă, bulgarii, germanii și turcii atacând în valuri succesive liniile noastre. Se răspunde cu contraatacuri disperate, purtate de cele mai multe ori la baionetă. În Jurnalul de operațiuni al Regimentului 9 vânători aparținând Diviziei 9 sunt menționate frecvent asemenea atacuri: „când trupele noastre ajungeau la 50-60 m de inamic, acesta fugea, refuzând lupta la baionetă… în urma unui asemenea atac, inamicul a părăsit 20 de tunuri și câteva mitraliere, retrăgându-se la peste 1000 m sub amenințarea baionetei”.

Trupele române lansează un balon pentru a se proteja de avioanele în picaj. Acestea puteau avea si rol de puncte de observație

La 18 septembrie ofensiva este reluată asupra localității Cocargea paralel cu forțarea pătrunderii în spațiul dintre Cobadin și mare. Divizia 9 și Divizia sârbă primesc o lovitură cumplită care le decimează rândurile dar nu cedează nici un metru de teren. Rezervele noastre se desfășoară și intră în luptă direct din marș, contraatacând la baionetă cu rămășițele unităților din linia întâi. Bulgarii fug și se îngroapă în teren, căci nu mai au forță ofensivă: regimentele Varna și Vrața sunt distruse, Diviziile Sofia și Preslov sunt retrase datorită pierderilor grele.

Ofensivei centralilor i se răspunde de către comandamentul român, la inițiativa lui Averescu, cu „manevra de la Flămânda”- capodoperă a artei militare românești – și o contraofensivă în Dobrogea. În concepția lui Averescu ,,după împingerea spre sud a armatei Mackensen din Dobrogea obiectivul final ar trebui să fie luarea contactului cu Armata de la Salonic (a aliaților noștri)”. Din nefericire în Transilvania, generalul Falkenhayn începe o puternică ofensivă care pune în derută apărarea noastră, în timp ce la Dunăre forțele concentrate se confruntă cu mari greutăți datorită furtunii ce împiedică trecerea fluviului, ruperii podului de către flotila austro-ungară și concentrării unor puternice forte în sectorul de debarcare. Diviziile din Dobrogea atacă pe toată lungimea frontului și reușesc să înainteze 8-10 km în liniile dușmane. Regimentul 40 Călugăreni ocupă pozițiile forțelor turcești și capturează 7 tunuri care au fost trimise la București și au fost așezate la picioarele statuii ecvestre a Mihai Viteazul. Situația critică din Transilvania a impus oprirea ofensivei și trimiterea forțelor concentrate la Flămânda pe linia Carpaților, slăbind astfel apărarea Dobrogei.

„Românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”

Coloană de prizonieri turci, sub paza unui rus, în Dobrogea 1916

După două săptămâni de acalmie, la 19 octombrie, a început o nouă ofensivă pe direcția Topraisar unde se aflau Regimentele 9 și 40 Infanterie, având pe flancuri regimentele Diviziei 19. Bombardamentul devastator anunță apropierea asaltului final. Drapelele regimentelor sunt aduse în prima linie și toți jură că nu vor ceda pozițiile decât cu prețul vieții. Trei zile au atacat valurile infanteriei germane, bulgare și turcești, dar nu au reușit decât să înalțe zi de zi mormanele de morți din fata pozițiilor noastre. Din păcate, aliații noștri aflați la flancul stâng, diviziile 61 și 115 ruse, s-au retras după un simulacru de rezistentă. Între lacul Tuzla și mare se infiltrează cavaleria germană și bulgară care ocupă Techirghiolul și Agigea. Pozițiile de la Topraisar sunt învăluite și trupele române, amenințate cu încercuirea, se retrag.

În sectorul Cobadin, rușii se retrag fără să anunțe Divizia sârbă care este învăluită și decimată. Comunicatul german anunță capturarea a 3300 prizonieri din care numai 300 români, recunoscând că ,”românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”. La 21 octombrie Constanța este ocupată de trupele bulgare care masacrează toți răniții capturați și toți civilii prinși pe străzi. Statuia lui Ovidiu este dărâmată și mutilată de acești soldați sălbăticiți de propagandă naționalistă bulgară, ca și cum ar fost unicul argument al continuității noastre pe acest pământ.

Trupele de ocupație patrulând străzile Constanței în noiembrie 1916

Retragerea nu a căpătat proporțiile unui dezastru, dar pierderile grele au transformat diviziile în regimente, iar batalioanele în companii, ceea ce a dus la imposibilitatea închegării unei linii continue de front, la pierderea orașelor Medgidia și Cernavodă, după ce, cu ajutorul minelor Hertz umplute cu fulmicoton umed, podul lui Anghel Saligny este aruncat în aer. Cu ajutorul unor noi unități rusești frontul se stabilizează pe linia Dăieni – Babadag. Retragerea generală spre Moldova a antrenat și unitățile aflate în Dobrogea care sunt retrase până la 3 ianuarie 1917.

Timp de doi ani populația va trăi coșmarul unei sălbatice ocupații militare fiind cu inima alături de vitejii care în vara lui 1917 au spulberat visurile lui Mackensen, iar în decembrie 1918 au pus din nou piciorul pe pământul Dobrogei.

Epilog

Acest articol a fost scris de tatăl meu și a apărut în nr 9 al revistei „Marina Română”, editată de Marină Militară, din octombrie – noiembrie 1991. Pe atunci, nu exista internetul și atâtea forme de comunicare și de aflare a informațiilor, de aceea am ales să îl transcriu în mediul online, deoarece recunosc ca ma mândresc mult cu activitatea și lecțiile pe care mi le-a dat despre istoria noastră. Mi s-a părut important pentru mine ca munca lui, pe vremea în care activa ca istoric/muzeograf  în cadrul Muzeului Militar National „Regele Ferdinand I”, filiala Constanta, să nu se piardă cumva în negura timpului. Sper că v-a făcut plăcere acest rezumat al Campaniei militare din Dobrogea în „toamna pătimirii noastre” din anul 1916, iar dacă mai doriți, vă pot recomanda o altă filă din istoria Marelui Război, scrisă de data aceasta de mine, despre revenirea Dobrogei la Patria Mama în 1918: https://bogdanbola.ro/epopeea-armatei-romane-in-valea-uzului-in-toamna-patimirii-noastre-din-1916/749

Povestea primelor tramvaie din Constanța, aduse captură de război din Odessa

Povestea primelor tramvaie din Constanța, aduse captură de război din Odessa

A fost o vreme când în Constanța circulau tramvaiele, pe care nu mulți dintre cei de astăzi le-au prins. După revoluție au mai rezistat puțin în Republica Mazăre, care a avut „grijă” să dispară rapid atât vagoanele, cât și șinele, la prețuri derizorii și câștiguri minime pentru oraș, dar maxime pentru el și acoliții săi. Încercând să găsesc niște soluții moderne și actuale pentru ca orașul nostru să aibă din nou la dispoziție acest mijloc de transport modern și nepoluant, am găsit niște istorisiri demult uitate, prin însemnările tatălui meu și în Arhivele Naționale.

Despre povestea tramvaielor aduse captură de război din Odessa, care au fost primele tramvaie motorizate din orașul nostru, aproape nimeni nu mai știe nimic în zilele noastre. Așa că astăzi vom vorbi despre primele mijloace moderne de transport ale urbei noastre, despre un primar al Constanței care nu a fost ales niciodată de cetățeni, dar care a vrut să distrugă geamia Hunkiar deoarece „nu ar fi nicio pagubă”, despre cum ne-am „luptat” economic cu Aradul în vreme de război și despre constănțenii noștri în general…

Suntem în anul 1942, iar Al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare, iar Constanța, bombardată de sovietici, găzduind o puternică garnizoană germană, suferea din cauza lipsei alimentelor și a unui nivel de trai decent. Acest lucru reiese și din adresa nr 10275 din 11.03.1942 a Primăriei Constanța către Ministerul de Interne, în care se arată că economia orașului se resimte de pe urma războiului, a pagubelor suferite de pe urma atacurilor aeriene și se solicită ajutorul pentru obținerea „unor mijloace de transport în comun ieftine, comode și practice (rapide)”. Astfel, se cere intervenția pe lângă Guvernământul Transnistriei în scopul de a aproba primăriei Constanța „15-20 km tramvai, linie dublă, cu toate accesoriile și vagoanele respective în condițiunile aprobate pentru municipiul Arad”. Se motivează cererea prin aceea că în orașul Constanța, transportul în comun era asigurat de societatea „Săgeata”, care avea un număr insuficient de mașini.

Paradă militară în Constanța anului 1942 – detașament de marinari ai Kriegsmarine

În anul 1935, Societatea de Transport Persoane „Săgeata”, cu sediul în București, câștigase concesiunea exclusivă a transportului în comun de persoane din municipiul Constanța, dar primarul nostru, un colonel pe nume N. Oprescu, era nemulțumit de felul în care societatea își respecta contractul. El considera că societatea „nu satisface interesele vitale ale municipiului” și din această cauză „s-au întreprins măsuri de represalii și rezilierea contractului”, primarul considerând că acesta este de fapt „oneros față de serviciul organizat prin concesiune” (adresa 10275 din 20.03.1942, același număr de înregistrare ca cea de sus, dar trimisă 9 zile mai târziu). Astfel, prin această măsură – rezilierea contractului – primarul-colonel dorea un serviciu propriu de transport în comun în Constanța, iar venirea tramvaielor din Odessa ar „face să crească patrimoniul Primăriei cu 150 milioane lei plus sursa de venituri permanentă și sigură”.

Cererea primăriei Constanța este aprobată de Ministerul de Interne (unii spun că chiar în dauna Aradului, dar acest lucru nu a fost probat), însă exista o problemă: Guvernământul Transnistriei primise foarte multe cereri de tramvaie din partea municipiilor din Regat. De aceea, la adresa Ministerului de Interne (Direcția Exploatărilor Comunale nr. 4945 din 17.03.’42), conducerea Odessei a comunicat la Constanța că nu își poate permite să împartă materialul avut în stoc, din cauza cererilor numeroase, lăsând totuși la aprecierea Min. de Interne repartizarea tramvaielor. Din adresa nr 16372/13.04.1942 a Primăriei Constanța către Ministerul de Interne, se solicită încă o dată în mod expres materialul solicitat, majorându-se chiar pretențiile: 40 de km de șină, 400 de bucăți stâlpi, 20 bucăți macazuri, 10 vagoane și 10 remorci. Primarul de atunci al Constanței, colonelul N. Oprescu, spera că la această nouă solicitare să nu se ridice obiecții de către Guvernul Transnistriei, dacă va veni pe filiera Ministerului de Interne. Acesta menționa de asemenea că la Odessa se află deja o comisie tehnică a Primăriei Constanța pentru recepția echipamentelor.

Răspunsul la această adresă întârzie până la data de 25.05.1942, când se primește o telegramă la Primăria Constanța din partea generalului inginer Vasiliu N., șeful Serviciului Capturi Odessa, care comunică primarului nostru că cererea i-a fost aprobată pentru „zece vagoane de tramvai cu motor, șase remorci de tramvai, cinci km de șină, 100 de stâlpi, patru km cablu, un grup convertizor”. În sprijinul comisiei constănțene aflate deja la Odessa este trimis și inginerul Alecu Cornelius (din partea Min. Lucrărilor Publice), care va rămâne patru zile pentru recepționarea și expedierea materialului. Bucuros că lucrurile încep să se miște în favoarea Constanței, primarul nostru ia legătura și cu Administrația comercială a porturilor și căilor de comunicație pe apă pentru transportul materialului la Constanța. În mod simbolic, se formulează pe 26 mai o epistolă către Ministerul de Interne, din partea întregii populații a municipiului Constanța, prin care se mulțumește acestora pentru sprijinul acordat.

Strada Stefan cel Mare în anul 1942

Îmi permit să deschid o paranteză aici: N. Oprescu devenise primar al Constanței datorită faptului că eram în vreme de război, el nu fusese ales în mod direct de cetățeni. Personal, sunt convins că își dorea să dea bine în fața celor de la București, mai mult decât era interesat de administrația publică locală. Introducerea primei linii de tramvaie motorizate (până atunci, în Constanța funcționau două linii de tramcare – tramvaie trase de cai – inaugurate în 1905 pe ruta Constanța-Techirghiol și în 1906 pe ruta Constanța-Mamaia) i-ar fi adus cu siguranță faima și aprecierea constănțenilor, dacă nu ar fi avut și o inițiativă cel puțin reprobabilă. Exact în această perioadă, mai 1942, constatând că geamia „Hunkiar” a fost avariată de bombardamentele sovietice, îi scrie secretarului de stat al Cultelor şi Artelor, spunându-i că „geamia cea mică poate dispărea fără nicio pagubă. Părerea mea umilă e să nu ne lăudăm prea mult cu monumentele istorice turceşti. Dacă le-am şterge cu vremea, n-ar strica. E de tristă memorie dominaţia turcească ca să conservăm semilunele în vârfuri de moschee”.

O astfel de măsura arată lipsa oricărei aplecări către nevoile urbei și ale cetățenilor săi din partea primarului-colonel, care din fericire a fost stopată. Ministrul Culturii Naţionale şi Cultelor, în guvernul mareşalului Ion Antonescu, era un om de cultură, filozof și membru al Academiei Române, Ion Petrovici. Acesta, împreună cu preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, istoricul Alexandru Lapedatu, șocați probabil de solicitarea primarului Constanţei, îi trimit o telegramă prin care îi solicită în mod expres să ţină cont de legile României care impun în cazul monumentelor istorice restaurarea lor imediată. Și astfel, beneficiind de acest statut, geamia Hunkiar rezistă și astăzi, în pofida vremii și a vremurilor.. Dar să ne întoarcem la tramvaiele noastre!

Cu toate că problema părea rezolvată, la 30 mai 1942, inginerul Cornelius Alecu scrie primarului și îi raportează greutățile mari întâmpinate din cauza neonorării integrale a cererii primăriei: ” numai opt tramvaie în loc de zece, cinci remorci în loc de șase, numai cinci km de șină în loc de zece și la acestea numai patru km de șină de aramă”. Acesta arată de asemenea că nu este sprijinit deloc de autoritățile locale și că dimpotrivă, viceprimarul Odessei, un basarabean pe nume Sinecliu, a favorizat delegația venită de la Chișinău. Acesta le-a dat celorlalți „tramvaie ușoare, modelul cel nou”, iar pentru Constanța a păstrat „tramvaie mari și vechi”, le-a dat „șină de cea mai buna calitate, îngropată, așa cum sunt cele de la București, lăsând pentru Constanța șinele liniilor de la periferie, aparente, așa cum sunt cele de cale ferată și care oricum nu se vor putea monta pe străzile Constanței”. În final, acesta atrage atenția asupra seriozității celor afirmate mai sus: „vă rog să mă credeți că nu exagerez cu nimic (…) nu afirm decât purul adevăr”. Acesta propune în continuare ca echipamentele să fie aduse cu trenul deoarece „ieri dimineață a fost torpilat vaporul Sulina…și riscăm prea mult”.

Vedere către Piața Ovidiu în vara anului 1942

Primarul-colonel N. Oprescu, foarte temperamental, solicită Consiliului de Miniștri, în data de 17.06.1942, „o intervenție energică pentru clarificarea problemei” și reclamă autoritățile Odessei pentru că nu se conformează ordinelor primite. Abia la 03 octombrie, se primește la Constanța o epistolă din partea Cabinetului pentru Administrarea Transnistriei, Organizarea Basarabiei și Bucovinei, în care se semnalează faptul că „ajutorul de primar Ion Căpșuneanu”, trimis de noi la Odessa s-a înțeles cu reprezentanții de acolo „asupra vagoanelor de tramvai destinate dumneavoastră”. Însă nici acest lucru nu era adevărat: ajutorul de primar Căpșuneanu trimite zece zile mai târziu un memoriu către primarul-colonel în care îi spune că „tramvaiele destinate pentru municipiul Constanța sunt degradate, iar costul reparațiilor se apropie de costul unui vagon nou”.

Cu chiu cu vai, la 23 noiembrie 1942, se semnează la Odessa actul de predare-primire între reprezentanții celor două primării a vagoanelor și echipamentelor aferente. „Întregul material a fost în total complectat și s-a adus de la Odessa la Constanța în 59 vagoane de cale ferată”, menționează un document intern al Primăriei Constanța. Noua și moderna linie de tramvai, prima din orașul nostru în care vagoanele nu erau trase de cai, a fost dată în funcțiune un an mai târziu, în noiembrie 1943, pe ruta Muzeul de Artă Populară – Bd. Tomis – Bd. Mamaia – Spitalul Militar și Retur, fiind deservită de 7 vagoane motor Pullman fabricate în anul 1913 în Belgia și modernizate în anul 1933 la Kiev. Însă constănțenii nu s-au putut bucura foarte mult de ele, deoarece în august 1944, trupele ruse în Constanța și au revendicat violent tot ce a fost al lor…și mult peste aceasta!

Vagon tip Pullman, modernizat în Kiev în anii 1930, modelul care a circulat și pe străzile orașului nostru pentru doi ani de zile

La 10 iunie 1945, documentele aflate în Arhiva Statului – Filiala Constanța ne arată că se încheie o Convenție între Comisia Aliată de Control și Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului, prin care se predau sovieticilor materialele aduse din U.R.S.S. În purul stil rusesc, se stabilește că „un număr suplimentar de materiale” nu au fost trecute în listele de români, așa că se vor suplimenta; se aduc acuzații reprezentanților Direcțiunii Uzinelor Comunale Constanța pentru faptul că „vagoanele primite în bună stare, s-au deteriorat, fiind lăsate sub cerul liber din cauza lipsei unui depou”, caroseriile au fost acoperite de rugină, interioarele s-au degradat.

Pe scurt „totul arată că este nevoie de reparații mari și serioase de care are nevoie parcul de tramvaie al U.R.S.S., care se găsește astăzi la Constanța”. Toate aceste reparații au fost plătite, cu vârf și Îndesat, de către Uzinele Comunale Constanța. Și pentru că în viață, totul se plătește și „roata se întoarce”, se dă dispoziție ca cele nouă vagoane aflate la Constanța, să fie reparate de Întreprinderile Comunale Arad, adică exact la cei care se presupune că le luasem fața în ’42 și primisem în locul lor vagoanele. Ba mai mult, după ce reprezentanții sovietici au analizat costurile repatrierii vagoanelor de la Arad la Odessa, au hotărât ca cele 9 vagoane să rămână pe loc în Arad și înglobate În patrimoniul propriu al orașului (ordinul 6556/10.01.’46 către Întreprinderile Comunale Arad). Toate aceste operațiuni au costat Primăria Constanța peste 100 de milioane de lei, bani pe care nu știm dacă i-am recuperat vreodată, chiar dacă s-au făcut solicitări scrise pentru ajutor către Ministerul de Finanțe.

Toate aceste date au fost studiate, analizate și consemnate de tatăl meu, pe vremea când fecior istoric fiind, arhive naționale cutreiera..și pentru care îi mulțumesc din suflet acum 🙂 Iar acum a venit vremea mea să le fac cunoscute celor care sunt interesați. Chiar dacă am relatat despre vremuri de război, aceasta a fost o poveste mai aparte, deoarece nu toți eroii se aflau pe front și nici toți dușmanii nu se aflau de cealaltă parte a baricadei. Personal, mi-a plăcut mult povestea Constanței anului 1942 și sper că și dumneavoastră. Iar dacă v-a pasionat și pe dumneavoastră istoria bătrânului Tomis, vă pot recomanda să aruncați un ochi și pe trista poveste a Cazinoului, de la începuturi până în prezent (https://bogdanbola.ro/inca-din-1903-primarul-liberal-al-constantei-cristea-georgescu-incheie-un-contract-cu-arhitectul-daniel-renard-pentru-proiectarea-noului-cazinou/809. O zi frumoasă vă doresc!
P.S. Din păcate, oricât am căutat, nu am găsit fotografii ale primarului N. Oprescu și nici cu tramvaiele acelor timpuri pe străzile Constanței! Dacă descoperiți dumneavoastră, vă rog să nu ezitați să mi le transmiteți! Vă mulțumesc!