Forța Dreptei a devenit partid cu acte în regulă

Forța Dreptei a devenit partid cu acte în regulă

Așteptarea a luat sfârșit, iar Forța Dreptei este cea mai nouă formațiune politică din țară. Nu este ceva ce ne-am dorit, este ceva ce a fost necesar în urma trădării încrederii electoratului de către conducerea PNL și Iohannis. Este un proiect nou, pe care l-am inițiat alături de alți oameni cu coloană vertebrală, în speranța de a sluji interesele electoratului liberal (și nu numai) care a crezut în promisiunile noastre din 2020.
Avem șansa de a clădi ceva bun, pornind de la zero, alături de oameni care nu și-au pierdut speranța că încă mai putem realiza ceva corect și schimba ceva în bine și în țara noastră. Cred că suntem pe calea cea dreaptă în acest demers al nostru, nu am îndoiala că vom întâmpina multe greutăți și piedici pe acest drum, însă am încrederea că, alături de oameni hotărâți și dornici să își ajute comunitatea, vom reuși să răzbatem prin toată această mocirlă. Să facem o administrație publică în interesul cetățeanului, nu pentru cei care se cocoață vremelnic în vârful urbei noastre. Nu degeaba am ales „Prin noi înșine” ca deviză pentru noua noastră formațiune.
Personal, îmi voi axa activitatea pe municipiul și județul Constanța, unde deja am avut numeroase întâlniri cu oameni care vor să ni se alăture. Oameni din toate păturile sociale ale Dobrogei, indiferent de vârstă, sex și religie, din toate cele patru colțuri ale județului vor să vină și să pună umărul alături de mine în acest nou proiect, fapt pentru care țin să le mulțumesc. În municipiu avem deja formată o echipă puternică, am identificat și un sediu potrivit, pe măsura proiectelor pe care le dorim implementate.
De astăzi începe cu adevărat greul luptei noastre, de astăzi începem să dăm asaltul, ca o echipă unită, la persoanele care căpușează sistemul de ani de zile. Având libertate totală de acțiune, Forța Dreptei filiala Constanța își va crea o platformă care să reprezinte cu adevărat interesele comunităților dobrogene și nu chestiuni impuse de la Centru, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, din păcate. Și da, am toată încrederea că vom reuși să redăm orașul nostru locuitorilor săi, să implementăm proiecte și idei pe care ei le consideră necesare, nu care doar dau frumos pe niște planșe fotografice.
Timpul ne va arăta, cu siguranță, că am ales calea cea dreaptă și că dorim, cu adevărat, să facem ceva corect pentru orașul și județul nostru. Până atunci, avem mult de muncit și de alergat, avem multe de organizat și de pregătit pentru viitor, dacă chiar ne dorim să arătăm că noi putem fi o variantă mult mai bună la actuala clasă politică. Mai multe proiecte, mai multe fapte bune, mai multă interacțiune cu constănțenii. Mai puțin circ și promisiuni, mai multe acțiuni concrete! Iar oamenii vor vedea, în timp, că pot avea încredere în noi!
Eu vă mulțumesc tuturor celor care ne-ați scris și susținut până acum, a sosit vremea faptelor! Vă așteptăm alături de noi, dacă chiar dorim să punem umărul la transformarea orașului și județului nostru în niște locuri unde constănțenii pot să trăiască civilizat, respectați și ascultați.
Seceta pedologică în Dobrogea se va agrava dacă nu luăm măsuri urgente

Seceta pedologică în Dobrogea se va agrava dacă nu luăm măsuri urgente

În calitate de deputat în Parlamentul României din partea județului Constanța, am declarat de la bun început că prioritatea mea a fost, este și va rămâne Dobrogea. Din aceste motive, am lansat ministrului Agriculturii următoarea interpelare, în ideea de a găsi urgent soluțiile cele mai bune pentru diminuarea și într-un final stoparea fenomenului de seceta pedologică în Dobrogea noastră:

Seceta pedologică în Dobrogea

„Anul 2020 s-a caracterizat, pentru Dobrogea, prin seceta pedologică puternică și extremă, care a făcut ravagii mediului înconjurător dar și culturilor fermierilor noștri. Chiar și în perioada decembrie 2020 – ianuarie 2021, un raport al Agenției Naționale de Meteorologie arată că umiditatea din sol a prezentat valori scăzute şi deosebit de scăzute în Dobrogea, seceta pedologică fiind una moderată şi puternică. Defrişarea/supraexploatarea pădurilor şi distrugerea perdelelor forestiere din Dobrogea, pe parcursul mai multor ani, combinate cu schimbările climatice tot mai accentuate, au avut ca efect crearea unor condiţii dificile de refacere, regenerare sau replantare în solul regiunii noastre. Iar efectele (care vor duce treptat, dar sigur, la deșertificarea Dobrogei) nu au întârziat să apară:

  • Intensificarea vitezei vântului şi a evapotranspiraţiei
  • Reducerea acumulării zăpezii în timpul iernii
  • Intensificarea scurgerii de suprafaţă şi reducerea cantităţii de apă înmagazinată în sol
  • Reducerea gradientului termic în atmosferă şi deci scăderea probabilităţii de producere a ploilor

Una din principalele cauze ale deșertificării este îndepărtarea vegetației. Seceta, schimbările climatice, cultivarea terenurilor arabile, pășunatul excesiv și defrișarea, toate au efecte dezastruoase pentru oameni, animale și păsări. Studiile ne demonstrează însă că rata eroziunii solului descrește exponențial odată cu abundența vegetației. Acolo unde aceasta lipsește, solul se usucă sub acțiunea razelor de soare, iar ploile/inundațiile spală solul, acesta devenind tare și neproductiv. Iar fenomenul din Dobrogea nu este singular: https://www.agerpres.ro/mediu/2020/04/22/seceta-pedologica-moderata-puternica-si-extrema-in-dobrogea-si-pe-suprafete-agricole-extinse-din-moldova-si-muntenia-agrometeo–491299

Situaţia actuală

Potrivit Institutului Naţional de Statistică, ȋn 2014, în România erau 495 de mii de hectare de terenuri degradate și neproductive care ar putea să fie valorificate prin împădurire, prin includerea acestora în perimetre de ameliorare. Cu toate acestea, conform datelor făcute publice în Inventarul Forestier Naţional, ȋn Romȃnia procentul suprafețelor împădurite este de doar 29,62%, în timp ce media UE este de 43%.

Art.5 din Legea 100/2010, privind împădurirea terenurilor degradate, stabilește clar faptul că „Identificarea, delimitarea și constituirea perimetrelor de ameliorare la nivelul localităților se fac o comisie stabilită prin ordin al prefectului, la propunerea directorului executiv al direcției pentru agricultură și dezvoltare rurală.” Totodată, Regulamentul privind stabilirea grupelor de terenuri care intră în perimetrele de ameliorare (art.3 alin. 2), precizează că „Cererea sau sesizarea de constituire a unui perimetru de ameliorare se poate face de către direcția pentru agricultură județeană sau a municipiului București, ocolul silvic, agenția județeană/teritorială pentru protecția mediului, proprietarul terenului degradat sau alte persoane fizice ori juridice interesate și se depune la sediul primăriei comunei, orașului sau municipiului.”

Măsurile ce pot fi luate

Având în vedere situația de fapt prezentată, care necesită din partea noastră măsuri concrete și ferme, dar și a cadrului legislativ de la această oră, domnule ministru, permiteți-mi să vă adresez următoarele întrebări:

  1. Există la acest moment o situație privind suprafața totală a terenurilor degradate la nivelul județului Constanța? Dacă da, vă rog să îmi puneți la dispoziție un tabel al acestora, de la momentul intrării în vigoare a legii – locație, suprafață, momentul identificării acestora.
  2. Câte propuneri privind identificarea și delimitarea terenurilor degradate, în vederea includerii acestora în perimetre de ameliorare, au fost înaintate primăriilor de către Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Constanța de la intrarea în vigoare a Legii 100/2010?
  3. Au fost constituite, în ultimii 10 ani, perimetre de ameliorare pe raza județului Constanța? Dacă da, vă rog să îmi precizați când și unde anume.
  4. Există în prezent vreun program de atragere a fondurilor europene, pe care l-ar putea accesa autoritățile locale, cu ajutorul/concursul ministerului pe care îl conduceți, pentru crearea de perimetre de ameliorare?

Domnule ministru, cred cu tărie că stă în puterea noastră de a acționa pentru stoparea deșertificării județului Constanța. Schimbările climatice, la care adăugăm exploatarea excesivă și necorespunzătoare a terenurilor fertile, cultivarea excesivă și suprapășunatul, combinat cu despăduririle masive și diminuarea resurselor de apă pun în pericol viitorul agriculturii și rezervațiilor naturale din Dobrogea. În baza datelor furnizate de ministerul pe care îl conduceți, sunt convins că încă mai putem stopa acest fenomen, dacă ne punem serios pe treabă..”

Povestea unui erou dobrogean – Marin Lungu, prea mic pentru un război atât de mare

Povestea unui erou dobrogean – Marin Lungu, prea mic pentru un război atât de mare

Născut în Dobrogea și crescut pe front, s-a înrolat în armată la doar șapte ani. A participat la peste 20 de misiuni în spatele frontului inamic. Până la vârsta de nouă ani, Marin Lungu deja fusese decorat de patru ori, inclusiv cu Virtutea Militară. Capturat și apoi eliberat, și-a pierdut un timp abilitatea de a vorbi. S-au scris două cărți despre el, s-a făcut un film („Prea mic pentru un război atât de mare”) și avea o rubrică dedicată lui în manualele de istorie. Apreciat și decorat de statele aliate României, a atins un statut internațional, ca unul dintre cei mai tineri combatanți din istoria războaielor lumii. După Revoluție, statul român a avut „grijă” să își piardă casa și să rămână pe drumuri. Aceasta este povestea lui Marin Lungu, erou dobrogean…

Începuturile lui Marin Lungu

„Am plecat la război copil de trupă, aveam 7 ani. Tatăl, bunicii, toți bărbații din familia mea s-au întors acasă de pe front fără mâini, fără picioare. Pe vremea aceea trăiam cu inconștiența copilului. Aveam mereu un clește la mine, cu care tăiam sârma ghimpată, să trec pe frontul nemților..” povestește acum eroul de război Marin Lungu. Sintagma „prea mic pentru un război atât de mare” este, la origini, titlul unui film românesc din 1969, regizat de Radu Gabrea, având drept protagonist un copil care, în timpul celui de al II-lea Război Mondial, este decorat pentru fapte eroice deosebite, care fac din el un autentic erou național…

Copil de trupă fiind, în Regimentul 40 Infanterie Medgidia, Marinică, așa cum îi spuneau toți, nu și-a petrecut cea mai faimoasă perioadă a vieții asemenea celorlalți de seama sa. Erau cinci frați, iar el avea numai 2 ani, când tatăl i-a părăsit. L-a crescut bunica, Velica Lupu, din partea mamei. Ştia să scrie și să socotească, înainte de a intra în școală primară, spre bucuria și încântarea bunicului, Ioan, care îndura din greu suferințele provocate de gloanțele care îi intraseră în piept și picioare în Războiul de Reîntregire, la Mărășești. Rănile mai supurau încă. După ce i s-a amputat un picior, a mai trăit un timp scurt, apoi a murit. Deși decorat cu mai înalte distincții de război, a fost înmormântat ca un amărât, în Cimitirul Săracilor din Tulcea. Copilul a rămas marcat de dispariția bunicului…

Situația materială precară de acasă, agravată de dezertarea din fruntea familiei a tatălui, de lipsa mamei plecată în lume să-și poată crește ceilalți copii, dar și starea de război în care se afla țara, l-au determinat să bată la porțile unității militare din Medgidia – Regimentul 40 Infanterie – pentru a fi primit copil de trupă. Astfel, tânărul de numai șase ani și opt luni – născut la 21 ianuarie 1936 în satul Neatârnarea, județul Tulcea – a început să se supună rigorilor vieții militare. Dobrogea (și mai ales Constanta) suferea deja sub bombardamentele inamice și suporta cu greu lipsurile și rigorile impuse de război… Iar dacă sunteți curioși să citiți o poveste interesantă a Constantei din acele vremuri, vă recomand: https://bogdanbola.ro/povestea-primelor-tramvaie-din-constanta-aduse-captura-de-razboi-din-odessa/737

Dar să revenim…în august 1944, când generalul Costin Ionașcu, comandantul Diviziei 9 infanterie, căreia îi era subordonat regimentul, a făcut o vizită în unitate, avea ceva vechime. Aflând că acesta urma să plece pe front, în cazarmă rămânând numai partea sedentară, Marin Lungu a cerut să fie scos la raport. Era încadrat la grupa de toboșari a fanfarei regimentului și abia ieșise din infirmerie, unde fusese tratat de o boală a sărăciei, când s-a prezentat în fața generalului, pentru a-l ruga să-i aprobe plecarea pe front, ca voluntar, alături de personalul regimentului.

Auzindu-i solicitarea, generalul a râs mai întâi, apoi s-a aplecat asupra acelei mogâldețe de om, l-a mângâiat părintește pe obraz, l-a bătut prietenește pe umăr şi i-a spus: “Ești prea mic, tu, copile, pentru un război atât de mare!”. Firește, nu i-a aprobat. Dimpotrivă, i-a ordonat comandantului unității să-l trimită înapoi, la bunica sa. Zadarnic l-au căutat după aceea, un major și câțiva soldați, pentru a aduce la îndeplinire dispoziția generalului, Marin Lungu s-a ascuns într-un pod și când unitatea se pregătea de plecare, s-a furișat în fânul dintr-o căruță cu coviltir a serviciului de armament, printre lăzile cu muniție.

Clandestin, către linia frontului

Așa a ajuns în trenul regimentar. Când acesta tocmai trecea pe podul de la Cernavodă, a survenit și primul pericol. De pe vasele de război ale nemților, care se retrăgeau dinspre Brăila și Hârșova, s-a dezlănțuit un puternic foc de artilerie. Au sosit însă cu bine în Gara Pantelimon. În timp ce debarcau, i-a atacat aviația inamică. Moș Călin, purtătorul de atelaj, a dat bice cailor, care s-au îndreptat în galop spre pădurea din apropierea gării. O bombă a căzut chiar în apropierea căruței şi bubuitul ei l-a speriat atât de tare pe băiat, încât a sărit din ascunzătoare și a luat-o la goană încotro vedea cu ochii. Abia atunci și-a dat seama bătrânul căruțaș că avusese un călător clandestin. A pornit cu căruța după el și când l-a ajuns, nu mică i-a fost surprinderea recunoscând în musafirul nepoftit pe, de acum foarte cunoscutul mic personaj de la isprava sa cu generalul. În pofida împotrivirii copilului, de teamă că o să-l trimită acasă, Călin a reușit să-l urce lângă el, înapoi, printre lăzile cu muniție, promițându-i că nu-l va preda. Așa a străbătut în plin bombardament de artilerie și aviație inamică, ascuns printre adevăratele butoaie cu praf de pușcă, drumul de luptă al Regimentului 40 Infanterie de la Otopeni, Roșu, Băneasa și Tunari.

După încheierea luptelor din jurul Capitalei, la Buftea, unde regimentul a cantonat în așteptarea sosirii din Dobrogea și a celorlalte unități ale diviziei, cu care să plece în Transilvania, pentru eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupația trupelor hitleristo-horthyste, Marinică a fost văzut de colonelul Leonin, șeful de stat major al diviziei, care l-a dat pe mâna unui sergent ca să-l ducă înapoi la Medgidia Sergentul s-a urcat cu el în cabina unui vagon cisternă și când trenul s-a pus în mișcare, băiatul a profitat de neatenția însoțitorului, furat de frumusețea unor fete de pe peron, s-a lăsat ușor pe ultima treaptă a scării și a sărit înainte ca trenul să prindă viteză. Când a observat sergentul, era prea târziu și n-a îndrăznit să mai coboare. Marinică s-a dus iar la căruța lui Moș Călin și așa a ajuns, cu trenul militar în care erau îmbarcați, în Ardeal.

În gara Bazna, când căruța în care se ascundea a fost coborâtă de pe vagonul-platformă, Marin a făcut imprudența să plece spre manutanța regimentului ca să facă rost de ceva mâncare și a căzut în mâinile majurului de care se ferise atâta. A încercat iar să fugă, dar acesta l-a prins, după câteva peripeții, și l-a dus la postul de comandă al regimentului. Deși l-a implorat pe colonelul Iacob pentru a-l lăsa măcar în spatele frontului, ofițerul nu a cedat și l-a încredințat unui furier, pentru a-l duce înapoi la Medgidia. Copilul devenise o problemă, cu atât mai mult cu cât ordinul generalului Ionașcu nu fusese încă executat nici după atâta timp.

Nimeni nu concepea prezența unui copil în linia întâi, în fața gloanțelor. Afară doar de el, Marin Lungu, care iarăși a reușit să scape, de data aceasta chiar cu “ajutorul” avioanelor nemțești care mitraliau tot ce se afla pe șoseaua ce ducea spre gară, furierul luând-o la sănătoasa, spre o pădure, ca să-și scape pielea, lăsându-l pe Marinică în plata Domnului. Copilul avea să-și înceapă atunci misiunea de cercetaș, asumată voluntar, până la sfârșitul războiului. De la câțiva copii, refugiați din satul Cornești, împreună cu părinții, în urma ocupării localității de către inamic, a aflat primele date despre acesta în timp ce își căuta un prieten, caporal, și pe camarazii lui din Grupa 132 cercetare a diviziei.

Micuțul Marin Lungu, eliberând Ardealul

După o noapte petrecută în cimitirul din sat, pornind de la informaţiile căpătate de la un bătrân, în a cărui curte ajunsese, după fuga din cimitir, s-a deplasat spre locul unde hitleriştii şi horthyştii săvârşiseră, cu sălbăticie, fapte monstruoase. Băiatul s-a îngrozit văzând un grup de 15 soldaţi şi un ofiţer masacraţi. Zăceau într-un lac de sânge, cu feţele încremenite în nefiinţa şi sluţite cu o cruzime de fiara. Aveau ochii scoşi, nasul şi urechile tăiate, A trecut prin dreptul fiecăruia, la gândul să nu fie şi prietenul său printre ei. I-a venit ideea, aproape inimaginabilă pentru mintea lui de copil, să adune ce putea de la cadavre: tăbliţe matricole, acte, scrisori, fotografii pentru a dezvălui mai târziu numele acestor martiri, foşti răniţi şi prizonieri, pe care fasciştii şi horthyştii îi batjocoriseră într-un asemenea hal. Inamicul era peste tot, putea fi prins şi el în orice moment. Înaintând pe brânci prin fâneţe şi lăstărişuri, s-a îndreptat spre o pădure pentru a se ascunde, într-un loc a dat de un fir telefonic nemţesc pe care l-a tăiat, în mai multe locuri, cu briceagul, întrerupându-le pentru un timp comunicaţiile.

Intrat în zona de acţiune a Regimentului 34 Infanterie, a fost dus la căpitanul Pană, comandantul unei companii, nimeni altul decât vestitul Ion Gh. Pană, de mai târziu, cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, erou între eroi, ajuns membru al Uniunii Scriitorilor, autor al unor impresionante cărţi de memorialistică, în care a rezervat un loc special faptelor de excepţie ale lui Marin Lunga. Ascultându-i informaţiile preţioase, căpitanul a rămas uimit de isteţimea puştiului pe care 1-a prezentat comandantului de regiment, colonelul Ion Botea. La rându-i, acesta avea să deducă, pe baza altor mărturisiri ale băiatului, că în turla bisericii din Comeşti se află instalat un observator de artilerie, fapt confirmat ulterior şi de alte surse, ca, de altfel, şi alte date culese de Marin. I-a raportat, telefonic, generalului Ionaşcu, la care s-au prezentat, apoi, împreună. Uimit de perseverenţa puştiului, dar şi de isteţimea lui, comandantul diviziei a cedat insistenţelor colonelului şi a altor ofiţeri, care au cerut să-l lase cu ei pe front După ce le-a comunicat hotărârea, l-a luat, în văzul tuturor, pe copil în braţe şi l-a strâns puternic al piept. „Să aveţi grijă de el ca de ochii din cap”, le-a ordonat generalul. Marin a scos un chiot de bucurie.

Numit în grupul de cercetare al diviziei, va juca un rol important în culegerea de informaţii despre inamic. Chiar Marin Lungu  isi reaminteste acele momente, multi ani mai tarziu: „Umblam noaptea prin păduri, iarna, pe geruri cumplite. Am fost mereu în faţa primei linii a frontului. Eram trimis ca cercetaş în rândurile lor, fiind cel mai mic, ajungeam cel mai departe. Trăgeam o capră după mine, era acoperirea mea. Când mă întreba ce-i cu mine vreunul din naziştii printre care umblam, făceam pe surdo-mutul şi eram lăsat să merg mai departe. Şi, în timp ce treceam de-a lungul trupelor, memoram tot ce vedeam. Mă întorceam apoi la ai mei şi le spuneam câţi nemţi erau, câte tancuri şi tunuri aveau, ce armament purtau, ce era în camioane, ce maşini, tot…”

Cel dintâi, din linia întâi

Mai întâi la Oarba de Mureş, unde a avut loc una dintre cele mai crâncene bătălii din campania pentru eliberarea Ardealului şi din istoria modernă a României, soldată cu o mare victorie, obţinută cu preţul vieţii a 11. 000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri (morţi, răniţi sau dispăruţi). Pe Dealul Sângeorgiu, cota 495 era o redută aproape inexpugnabilă. Acolo se afla o cazemată din beton armat înconjurată de şanţuri şi locaşuri de tragere, de asemenea betonate, precum şi tancuri îngropate care semănau moarte în jurul lor şi făceau cu neputinţă înaintarea trupelor noastre. Grupul de cercetare, din care făcea parte şi Marin Lungu, a trecut Mureşul pe plute, printre gloanţele trase de inamic, pentru a-şi putea îndeplini misiunea de cercetare mai amănunţită a dispozitivului adversarului Cu cât urcau mai sus spre cotă întâlneau tot mai mulţi morţi. Peisajul devenise înfricoşător…

Lângă un căpitan mort, Marin a găsit un binoclu. Privind prin el spre cotă, a descoperit un cuib de mitraliere şi lunetişti care trăgeau cu înverşunare în luptătorii noştri, i-a spus unui sergent care era în apropiere cu o secţie de branduri. O ploaie de proiectile plecată în direcţia menţionată i-a amuţit pentru totdeauna pe nemţi. Mai la deal, împreună cu sergentul Panozza, cu care rămăsese pe pantă, tot cu ajutorul binoclului, au descoperit două cazemate din bârne groase de lemn din care se trăgea continuu. Informat, comandantul unei subunităţi de pionieri a întreprins o acţiune temerară împreună cu subalternii, aruncând încărcături de trotil cu fitil aprins şi salbe de grenade, care au distrus cazematele. A doua zi, după cucerirea dealului Sângeorgiu, generalul Ionaşcu, avansând în grad mai mulţi combatanţi, a ţinut să pună cu mâna lui galonul de fruntaş pe epoletul micului soldat, lăudându-i curajul cu care s-a avântat în linia întâi, recunoscând că i-a fost cu neputinţă să-l convingă ori sa-l silească să nu ia parte direct la luptele diviziei.

În zona Apahida, sub aparenţa unui copil amărât, zdrenţuros îmbrăcat, cu o desagă de cartofi pe umăr, hoinărea dintr-o parte în alta fără să fie deranjat de ostaşii nemţi care-l priveau cu dispreţ, spre bucuria lui. Aşa a putut să-şi dea seama că în gară debarcaseră câteva sute de fascişti cu pistoale automate şi grenade, veniţi pentru întărirea celorlalte forţe, de asemenea că pe dealul din preajma târgului se săpau tranşee şi se cărau bârne groase de lemn, pentru amenajarea de adăposturi şi cazemate. Când a auzit ce informaţii i-a adus, maiorul Pelea, comandantul grupului de cercetare, l-a sărutat de bucurie. In satul Urziceni, în apropiere de Carei, unde se duceau ultimele lupte de pe teritoriul naţional, hitleriştii aduseseră forţe proaspete. Informaţiile, însă, erau destul de vagi. Pentru limpezirea lor, maiorul Pelea a recurs la o stratagemă. A cumpărat o viţică de la o femeie şi, pe post de păstor, l-a trimis pe Marinică în liniile nemţilor. Ştia lecţia. “Înarmat” cu o nuia, îmbrăcat în haine ardeleneşti, cu mai multe buzunare, în care să îndese pietricele, după numărul tancurilor; beţişoare, după numărul tunurilor, încins la pantaloni cu două sfori, ca să facă noduri, corespunzătoare cisternelor de combustibil, a plecat din Foeni spre Urziceni. La documentare l-a ajutat şi o bătrână, care fără să-şi dea seama ce urmărea băiatul, l-a sfătuit să ocolească pădurea, în care ea numărase ca intraseră tancuri, mulţi soldaţi i-a spus chiar numărul. Marin aflase şi numărul, aproximativ fireşte, de tunuri, cisterne etc. Avea ce-i comunica maiorului.

Prea mic pentru un război atât de mare, dar lupta în Ungaria și Cehoslovacia

Debreţin – de data aceasta pe teritoriul Ungariei. Marin Lungu, îmbrăcat ca un copil de ungur, făcea, pe surdomutul. Misiunea lui era de a prelua din gară, de la o persoană care ştia cum să-l identifice, după o parolă ştiută de amândoi, “bineînţeles, un mesaj important pentru Armata a 4-a română. O alta vizase observarea mişcărilor de trupe Dinamice care intraseră într-o pădure, fapt semnalat anterior de alte surse. Marin aduna, chipurile, într-o sanie, vreascuri. Dar în pădure, spre surprinderea lui, nu era nici ţipenie de om. Doar nişte lupi îşi arătau prezenţa prin urlete îngrozitoare, care l-au, speriat. A pornit spre satul Monok. La poalele dealului, dintre pădure şi sat, l-au oprit cinci santinele nemţeşti. Şi-a jucat cu bine rolul de surdo-mut. Văzându-l aşa amărât, cu mâinile îngheţate; bocnă, lăcrimând de ger, nemţii l-au lăsat să plece, nu înainte însă de a-i răsturna sania pentru a se convinge că avea numai vreascuri. Continuându-şi drumul, cu cât urca dealul spre Monok, vedea sporind numărul soldaţilor aflaţi pe costişe. Dinspre sat curgeau şuvoaie nesfârşite de oameni şi tunuri care intrau în poziţie de luptă.

Ajuns, într-un târziu la punctul de comandă al diviziei, i-a raportat direct generalului Ionaşcu tot ceea ce văzuse. Erau informaţii capitale, care l-au determinat pe comandant să schimbe hotărârea de luptă luată iniţial. Potrivit acesteia, urmau să atace trupele din pădure. Din cele relatate de Marin, reieşea că inamicul se retrăsese de acolo şi se grupase, în taină, pe dealul de la sud de Monok. Deci acţiunea preconizată, nu numai că avea loc în gol, dar expunea trupele noastre la o contra-lovitură din, partea inamicului, pe flancuri. Pe baza noilor date atacul s-a dat asupra noului dispozitiv al adversarului. Marin Lungu a fost citat prin Ordin de zi şi decorat cu medalia “Serviciul Credincios”. Era a doua distincţie acordată de când se afla pe front. Au urmat alte misiuni, la fel de primejdioase, în Cehoslovacia. În munţii Tatra, pe un ger năpraznic, în zona localităţilor Bistra şi Myto, a văzut tancurile şi auto blindatele din rezerva inamicului cu care, acesta intenţiona să contraatace, precum şi alte elemente din dispozitivul de luptă german.; Atunci a trecut prin două momente care puteau marca sfârşitul. În timpul amplasării pe itinerariul ocupat de inamici, l-a ajuns din urmă o maşină nemţească, un Mercedes.

Unul dintre hitlerişti i-a făcut semn să urce. A înlemnit de spaimă. Dar şi-a jucat bine rolul de surdo-mut. La marginea unei localităţi era un perete stâncos, în care se afla un tunel cu cazemate şi locaşuri de tragere. Maşina s-a oprit şi când cei trei ofiţeri care se găseau în maşină au coborât; îndreptându-se spre pasarela prin care se ajungea la tunel, un avion de vânătore românesc i-a mitraliat. Şoferul a fugit, iar el s-a ascuns sub maşină. S-a strecurat apoi pe burtă, spre unul dintre ofiţerii morţi, a tras porthartul de lângă el, i-a scos hărţile şi notiţele dinăuntru şi a fugit cu ele în pădure. Marin Lungu a mers, prin zăpadă şi viscol, era februarie 1945, la întâmplare, nu ştia unde se găsea. A înotat prin troiene până când 1-a toropit o amorţeală. Abia aţipise, când l-au descoperii alţi cercetaşi ai noştri. La postul de comandă al diviziei, maiorul Pelea a rămas uimit de cele aflate de la Marin, dar mai cu seamă de ceea ce conţineau hărţile şi notiţele luate de la ofiţerul neamţ. Ele s-au dovedit de o mare importanţă pentru organizarea acţiunii de învăluire a detaşamentului .

Avem un pui de om aici, domnule ministru…

În ajunul asaltului final pentru eliberarea oraşului Banska-Bystrica, a fost trimis la un castel aflat pe o colină înaltă, deasupra satului Dol Micina. Două grupe care încercaseră să ajungă acolo fuseseră secerate de mitraliere. De sus, a putut să observe înapoia gardurilor şi pe uliţele localităţii, mitraliere, branduri, tunuri antitanc şi blindate, masate pentru a contracara înaintarea trupelor române. Şi, la scurt timp, alte şi alte date despre dispunerea şi tăria forţelor inamicului din câte putea selecta un copil de vârsta lui, altfel bine instruit dinainte ce să urmărească – le-a prezentat superiorilor în urma “incursiunii” sale pe străzile oraşului şi în gara Banska-Bystrica. După eliberarea marelui oraş slovac, generalul Ion Stănculescu, zis “Vulturul”, succesorul la comanda diviziei al generalului Ionaşcu şi generalul Nicolae Dăscălescu, comandantul Armatei a IV-a, l-au prezentat ministrului de Război, generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, venit în inspecţie.

Pentru copilul de trupă de atunci şi generalul-maior în retragere, s-a petrecut un eveniment memorabil, pe care şi-l reaminteşte perfect: „Avem un pui de om aici, domnule ministru (i-a raportat generalul Dăscălescu lui Răşcanu). Fruntaşul Marin Lungu. Este cu noi pe front de la începutul războiului în Vest şi a făcut şi nişte fapte extraordinare, incredibile pentru mulţi.” Uimit de cele auzite, ministrul a ordonat să iasă în faţa marii unităţi. L-a îmbrăţişat şi pe loc, l-a avansat la gradul de caporal şi l-a decorat cu medalia “Virtutea Militară de Război” clasa I, cea mai mare distincţie acordată ostaşilor şi subofiţerilor cu merite excepţionale. Avea numai 9 ani. Ziarele din ţară, din Cehoslovacia, din alte ţări, aveau să preia ulterior ştirea despre acest copil cercetaş care, la o vârstă atât de fragedă, primea a patra decoraţie de război. “Micul caporal” cum fusese poreclit cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă Napoleon Bonaparte, era, în aceleaşi timp, şi “Nevăzutul” şi un fel de James Bond. Intra în istorie….

Capturat, torturat, eliberat, Marin Lungu s-a întors în țară pe jos cu trupele….

Dar bucuria i-a fost de scurtă durată. După o săptămână de refacere, Divizia a 9-a fost angajată în luptele pentru eliberarea oraşului Kremnica. Se primiseră informaţii că într-o pădure de lângă satul Piargy, dintr-o regiune muntoasă, la câţiva kilometri de oraş, nemţii aveau un depozit de muniţii. Locul exact de dispunere şi ce adăpostea nu se cunoştea însă. Ştiind că asemenea obiective erau superpăzite şi orice încercare a unei grupe de cercetare ar fi fost sortită eşecului, comandanţii s-au gândit la un vicleşug, care ducea, neapărat, la Micul Caporal. Numai el se putea strecura până acolo, nu în afara unor riscuri enorme. Ofiţerul Pelea l-a instruit îndelung, atrăgându-i atenţia să nu se atingă de gardurile de sârmă ghimpată aflate sub tensiune, să se ferească de câinii de pază, dar mai ales de patrule. “Criminalilor, aţi trimis un copil la moarte!” ar fi exclamat atunci, ca şi altădată, după ce afla de misiunile periculoase ale lui Marin Lungu, generalul Stănculescu, noul comandant la diviziei.

Micul cercetaş a colindat câţiva kilometri pădurea, în lung şi-n lat, până a descoperit depozitul mascat. Erau două rânduri de gard. A găsit o porţiune prin care vedea totul. Din depozit ieşeau maşini cu bombe. S-a dus într-o goană, să le spună. L-au trimis înapoi să urmărească toate mişcările. Se înserase. A nimerit greu locul. Pe anumite porţiuni de teren se deplasa târâş. Când s-a apropiat a văzut alte maşini care cărau lăzi cu armament şi muniţie. Deodată a auzit un clopoţel sunând strident şi lătrat de câini S-a trezit şi cu o haită după el, în momentul în care a luat-o la fugă prin pădure. A urcat imediat într-un copac, cum fusese învăţat. Au venit nemţii şi l-au capturat. Bătut, legat la ochi, a fost dus în lagărul de prizonieri.. Şi acolo s-a purtat ca un surdomut. O clipă de neatenţie şi, provocat fiind, s-a deconspirat. A vorbit….

Au urmat interogatorii, bătăi, pentru a spune cine l-a trimis în acea misiune de spionaj. Anchetatorii erau însoţiţi de un translator. L-au ameninţat cu împușcarea. Văzând că nu scot nimic de la el, au hotărât să-l bage în cuşca unor câini ucigaşi. Îi ţineau la lanţ, dar îi asmuţeau împotriva lui. Îngrozit, abia atunci a amuţit de-a binelea. După o lună, lagărul de la Skromka a fost eliberat de ruşi şi partizani slovaci, în luptele care s-au dat a fost rănit. Internat într-un spital al Crucii Roșii, deservit de medici şi asistente de religie catolică, majoritatea călugăriţe, a fost tratat cu multă atenţie, în special de o măicuţă, Camelia, care s-a purtat cu el ca o mamă. I-a dăruit și o statuetă cu Maica Domnului. Aici s-a întremat cât de cât. După câteva luni, Marin Lungu s-a întors în ţară, cu trupele române. Pe jos. Internat în spitale, şi-a recăpătat, cu greu, graiul.

Perioada comunistă și post-decembristă – supravegheat, marginalizat și umilit

După absolvirea studiilor civile, s-a înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri a Ministerului de Interne. Mutat prin mai multe garnizoane, a avansat treptat în grad, deși i s-au creat multe probleme. Pentru că avusese curajul să spună direct, fără să se teamă de nimeni și de nimic, că una se declară în cuvântările conducătorilor comuniști, în special ale lui Nicolae Ceaușescu, pe care îl cunoscuse personal, ca și pe Elena Ceaușescu, și alta era realitatea. Între timp, generaţii de pe front care îl cunoscuseră şi scriseseră despre el declaraţii, recomandări, studii, articole, cărţi, fuseseră, o parte dintre ei, marginalizaţi, închişi. Nume grele ale armatei române: generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Eremia, ca să dăm numai două exemple dintre cei care 1-au prezentat ca pe un erou, trăiau ei înşişi momente grele.

Ani de zile în manualele şcolare reţinea atenţia şi uimirea copiilor un capitol consacrat special unui mic erou, exemplu de iubire de ţară şi patriotism, de dăruire şi curaj: “Caporal la 9 ani”. A fost scos, din ordine superioare. Scriitorii Dumitru Radu Popescu şi Ion Grecea au scris despre el romanele “Prea mic pentru un război atât de mare” şi, respectiv, “Prizonier la 9 ani”. După primul, s-a turnat şi un film, cu acelaşi nume, care a rulat mult timp în ţară, peste hotare, în special în S.U.A Despre biografia fascinantă a lui Marin Lungu stau mărturie pagini de adevărată epopee semnate de fostul ministru de Război, generalul Răşcanu, care i-a înmânat, pe front, cea mai înaltă medalie, de generalii Costin Ionaşcu, Ion Boţea, Ion Gh. Pană, Ion Stănculescu, Mihai Baron s.a. După revoluţie a fost avansat la gradul de general-maior. Preşedintele Slovaciei, aflat în vizită la Bucureşti în 2008, a ţinut să-l cunoască personal şi l-a decorat cu Ordinul Recunoştinţei.

De aproape două decenii, generalul Marin Lungu trăiește o dramă care nu se mai termină. După ce i-a fost demolată casa din fostul Cartier Uranus, în urma lucrărilor de sistematizare pentru Casa Poporului derulate de Ceaușescu, i-a fost repartizat un apartament pe care l-a cumpărat fără să știe că este revendicat și din care, după 2000, a fost evacuat forțat, cu toate lucrurile scoase din casă, deși primarul sectorului în care se afla, Marian Vanghele, îi promisese ajutorul. „Mai dă-l în p***a mă-sii, că nu este activ”, ar fi spus Vanghele, conform unui adjunct al acestuia. Și-a ajuns pe stradă, la propriu. Lucrurile i-au fost furate, iar soția a făcut atac cerebral. De atunci este într-o stare de sănătate în continuă degradare. Iar viața fostului cercetaș în liniile inamice s-a reluat la București, ca într-o țara reocupată. Odiseea lui a trecut prin Parlament, unde un grup de senatori a încercat să-l ajute și apoi pe la toți primarii și prim-miniștrii pe care i-au avut Bucureștii și România, din 2000 încoace.

Năstase, Tăriceanu, Ungureanu, Ponta, Cioloș, sunt doar câțiva dintre prim-miniștrii care i-au promis rezolvarea „imediată” a situației, care se adaugă unor Carmen Dan, fostul Ministru de Interne sau Beniamin Leș, Ministrul Apărării, care doar l-au ținut prin anticamerele lor sau s-au pozat cu el pentru Facebook. Până la urmă, fostul primar Sorin Oprescu l-a băgat într-un apartament dintr-un bloc social, de unde a fost scos ca să-l ocupe o funcționară de-a lui de la Primărie. Ilegal, după cum spune Marin Lungu. Acum, eroul țării sta deasupra unui gang, în blocul social din care este amenințat oricum să fie dat afară pentru că este revendicat de Camera de Comerț. Dar a ajuns, după îndelungate lupte prin tranșeele micilor mai-mari ai României, la primul ministru Viorica Dăncilă. Care, ca și predecesorii ei, i-a promis rezolvarea „imediat”. Soluția: o Hotărâre de Guvern care să ajute și alți veterani aflați în situația ingrată a celebrului cercetaș. Numai că de-atunci au trecut „doar” 20 de luni……

P.s.: multe dintre informațiile din textul de mai sus au fost preluate din publicația “Națiunea”, nr. 547 (1012) – 17-23 februarie 2010. Iar dacă doriți să aflați unele detalii, despre drama sa post-decembristă, spuse cu multă durere în suflet, chiar din gura eroului nostru, puteți accesa acest link: https://www.youtube.com/watch?v=BaZKbePEFuc

 

Generalul Stan Poetaș – un erou al României interzis de comuniști, aproape uitat de istorici

Generalul Stan Poetaș – un erou al României interzis de comuniști, aproape uitat de istorici

„Urmașilor noștri lăsăm cuvânt să-i împodobească cu flori și să-i cinstească în veci memoria acestui erou SANTINELĂ A ROMÂNIEI LA NISTRU” stă scris pe una din plăcile sale funerare. Însă despre viața și moartea „eroului de la Topraisar”, aproape nimeni nu mai vorbește astăzi. Generalul Stan Poetaș ar fi trebuit să fie menționat în fiecare carte de istorie, în Dobrogea și în toată țara să îi fie închinate monumente, însă el a fost interzis total de istoriografia comunistă şi ignorat, din păcate, de mulți istorici după Revoluție. Erou al frontului din Dobrogea în 1916 și al bătăliei pentru București, participant în linia întâi în luptele de la Mărășești, acesta și-a pierdut viața acum 101 ani, ucis mișelește la 08 ianuarie 1919, de către bolșevicii care provocau haos în Basarabia străbună. Aceasta este povestea viteazului „taica Stan”, așa cum era acesta supranumit, cu dragoste, de toți soldații săi…

Primele lupte duse de Stan Poetaș pe frontul din Dobrogea

Generalul erou Stan Poetaș

Intrarea României în Primul Război Mondial îl găsește pe colonelul Stan Poetaș în fruntea trupelor sale, pe frontul din Dobrogea, încercând să reziste presiunii făcute de forțele bulgaro-germano-turce. Acesta se face remarcat pentru prima dată în cadrul „manevrei de la Flămânda”, când contraofensiva noastră din jud. Constanța dă roade. Brigada 17 Infanterie, comandată de „taica Stan”, obţine un succes deosebit, cucerind pe 3 octombrie localitatea Amzacea. Aceasta era puternic întărită cu tranșee și rețele de sârmă ghimpată de către turcii Diviziei 25 Infanterie. Atacul dat de ai noștri a fost atât de violent, încât întreaga Divizie turcă este pusă pe fugă, iar pozițiile lor de apărare sunt trecute prin baionete de soldații români. Se spune că Poetaș a fost în prima linie, alături de soldații săi, conducând atacul și intrând cu aceștia în tranșeele dușmane. Cu această ocazie au fost capturate de la divizia turcă, șapte tunuri și două drapele de luptă, care au fost trimise la București, fiind depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu. Tot atunci au fost luați prizonieri 5 ofițeri și 300 de soldați. Din nefericire, succesul lui Poetaș este anulat de suspendarea operațiunilor militare de la Flămânda, făcând ca trupele româno-ruse din sudul Dobrogei să treacă la o defensivă activă pentru perioada următoare. Iar ce era mai greu, abia acum urma…

Poziția de la Topraisar, denumită „vizuina de șobolani” de exasperatul mareșal von Mackensen (supranumit „spărgătorul de fronturi”), din cauza sistemului de apărare bine pus la punct, era apărată de Divizia 9 Infanterie, formată din soldați experimentați care luptaseră în Dobrogea de la începutul campaniei în sud. Aceștia erau comandați de Constantin Scărișoreanu, un ofițer în vârstă de 47 de ani, care fusese avansat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă (o premieră în Armata Română), în ziua de 15 octombrie 1916. În luptele de la Topraisar, von Mackensen aduce forțe proaspete de elită, respectiv Divizia 217 Infanterie germană și întreaga artilerie grea germano-bulgară. În centrul poziției noastre defensive se aflau militarii din Brigada 17 Infanterie – regimentele 9 vânători şi 40 infanterie – conduși de „taica Stan”, cum îl numea afectuos trupa, cu toate că avea doar 46 de ani atunci. Simțind iminența atacului, în dimineața zilei de 19 octombrie, „ofițerii și soldații Regimentului 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranșee steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona《Deșteaptă-te române!》, toți au jurat pe steag că nimic nu-I va face să dea înapoi în fața puhoiului dușman”. Şi aveau să se țină de cuvânt.

Secvență surprinsă în timpul trecerii fulgerătoare a Dunării de către Armata Română în timpul „manevrei de la Flămânda”.

După o formidabilă pregătire de artilerie (piese de calibrul 105, 150 și 210 mm), dirijată de cinci aeronave, infanteria germană trece la atac, încercând să se apropie de pozițiile românilor, reușind ca până la ora 19.00 să se apropie de poziția principală situată la sud de Topraisar. În ciuda celui mai puternic bombardament văzut pe frontul dobrogean și a atacurilor necontenite, în zilele de 19-20 octombrie 1916 germanii nu au putut cuceri localitatea Topraisar. Se spune că toate fântânile din zonă au secat, din cauza folosirii excesive, atât pentru a domoli setea combatanților dar și pentru răcirea armamentului. În această situație, von Mackensen le dă de ales ofițerilor săi: „dacă voi contați pe un succes sigur, continuați atacul…în caz contrariu, întăriți-vă puternic pe poziția pe care sunteți”. Germanii și bulgarii iau decizia înțeleaptă: să se îngroape la rândul lor în tranșee. Ca să înțelegeți mai bine ce însemna prezența unui ofițer ca Stan în prima linie, cuvintele de îmbărbătare care străbăteau linia frontului din Dobrogea erau: „La flancul drept luptă taica Stan, nu avem nicio grijă…”. Despre campania din Dobrogea, puteți citi mai multe aici: https://bogdanbola.ro/dramaticele-inclestari-din-toamna-lui-1916-in-dobrogea/775

Trupele generalului Poetaș de la înfrângerea din „Bătălia Bucureștilor” la victoriile de la Mărășești, Mărăști și Oituz

Însă pe flancul drept al trupelor lui Poetaș, diviziile 61 și 115 ruse fug din fața inamicului, așa cum reda, plin de amărăciune, scriitorului Victor Lazăr: „Zadarnic a fost eroismul românesc, ca înainte de lupta de la Topraisar, unde soldații români au cerut să li se aducă steagul în tranșee, ca să jure de nou pe el, că vor muri pentru apărarea pământului românesc. Ei învingeau pe dușmanul uimit de-atâta putere de jertfă, dar alături de ei, rusul mișel se preda bulgarului sau fugea înapoi”. Cu tot eroismul alor noștri (și cu toată trădarea rușilor, aș adăuga eu) Dobrogea era pierdută, dar războiul pentru România continua. Epopeea colonelului Stan Poetaș și a trupelor sale continuă în bătălia de la Neajlov – Argeș, supranumită și „Bătălia Bucureștilor”. După ce trupele bulgare și germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea, concomitent cu ruperea rezistenței pe linia Carpaților la Jiu, generalul Prezan concepe și execută o manevră destinată să lovească și bată ambele grupări armate dușmane pe rând. Una dintre diviziile care primește această sarcină era chiar divizia 9 a generalului Scărișoreanu, din care făcea parte și Brigada 17 a lui Poetaș. În fața diviziei române se afla aceeași divizie 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea.

Aflate mereu în prima linie a defensivei noastre din Dobrogea, trupele lui Stan Poetaș nu s-au retras niciun moment din fața inamicului.

Fire temperamentală, colonelul Stan Poetaș declanșează atacul în noaptea de 18-19 noiembrie în zona localității Bălăria și ia 300 de prizonieri, trei tunuri grele, două baterii de câmp și numeros material de război. Statul Major al diviziei 217 germane, riscând încercuirea, se salvează prin fugă, însă viteza și violența atacului românilor din Regimentul 40 Infanterie, condus de Poetaș, ia prin surprindere întreaga defensiva germană. Acest fapt este ilustrat și de următoarea istorisire: comandantul trupelor germane aflate în rezervă, colonelul Vogel, încercând să ia legătura telegrafic cu divizia 217 din prima linie, primește ca răspuns doar o înjurătură neaoșă românească. În ziua de 19 noiembrie, împreună cu un batalion de vânători, trupele sub comanda lui Poetaș atacă din nou cu furie pe inamic, îl izgonește de pe ambele maluri ale Neajlovului, capturează tunuri, chervane cu muniții și peste 1800 prizonieri. Din păcate, în acel moment de derută pentru germani, are loc un eveniment cu implicații grave asupra rezultatului bătăliei. Doi ofițeri de stat major români, căpitanii Epure și Barcan, care duceau un ordin de operație al generalului Prezan către Armata 1, sunt interceptați de Regimentul 18 infanterie bavarez, aflat în marș. Din ordinul de operație și din alte documente aflate în caseta de fier a automobilului reieșea întregul plan al comandamentului român.

Având toate planurile de atac ale românilor, germanii lansează contraofensive, știind exact unde, când și cum să lovească. Acest fapt, coroborat cu faptul că cele două divizii ruse aflate în apropiere refuzaseră să susțină ofensiva românească (chiar și să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre), pe motiv că nu au ordine în acest sens, fac ca „Bătălia Bucureștilor” să se încheie. Odată cu retragerea trupelor române, inamicul are cale liberă spre capitală, în care intră triumfal la 6 decembrie 1916. Forțele române se repliază în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916. Aici, în vara lui 1917, trupele conduse de Stan Poetaș participă activ la luptele de la Mărășești, Mărăști și Oituz, acoperindu-se de glorie și punând în practică celebrul dicton „Pe aici nu se trece”. Pentru a acoperi golurile lăsate pe linia frontului de trupele ruse, care își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, soldații Brigăzii 17 Infanterie, în frunte cu Poetaș, sunt obligați la marșuri forțate pe jos, timp de ore întregi. Apoi, fără a se odihni, ai noștri intrau direct în luptă, atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă…

Pentru eroul Stan Poetaș, luptele nu încetează în 1918

Santinelă română stând de gardă în linia întâi

A urmat armistițiul de la sfârșitul anului 1917, însă pentru Stan Poetaș, începea acum un nou capitol de lupte pentru apărarea țării și a compatrioților noștri. După victoria revoluției bolșevice din octombrie 1917, foștii noștri aliați ruși încep retragerea către țară, dar și să jefuiască fără milă populația civilă din Moldova și Basarabia. Istoricul Constantin Kirițescu consemna: „Unii luau cu asalt trenurile, grămădindu-se unii peste alții pe acoperișurile vagoanelor, pe scări, pe tampoane, devastând gările și vagoanele, amenințând cu armele pe mașiniști și pe funcționari. Alții mergeau în coloane mai mari sau mai mici pe șosele, dedându-se la tot felul de neorânduieli și excese, și vânzând în alte sate produsul prădăciunilor făcute aiurea. Pentru a-și ușura drumul și a câștiga bani, începură să vândă mai pe nimic efectele militare, arme, cai și chiar tunurile! Moldova cunoscu astfel o nouă calamitate, aceea a retragerii unei armate dezorganizate.” În acest context, trupele conduse de Stan Poetaș participă la pacificarea prin forță a bolșevicilor ruși la Mihăileni în ianuarie 1918, care refuzau să predea armele și prăduiau fără milă tot ce găseau în cale.

După „deratizarea” Moldovei de bolșevicii ruși, proaspătul general de brigadă Stan Poetaș și Brigada 17 Infanterie sunt trimiși în Basarabia și Bucovina, primind ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România aceste străvechi provincii Trebuie menționat faptul că „armata română a pătruns în Basarabia și Bucovina la solicitarea reprezentanților legali ai acestor teritorii. Ea a asigurat numai ordinea și apărarea populației de atacurile bandelor de soldați proveniți din armata rusă aflată în descompunere și nu a intervenit în hotărârile pe care le-a luat Sfatul Ţării și Congresul General al Bucovinei”. Bolșevicii însă foloseau dezinformarea și fricile oamenilor care, păcăliți de propaganda lui Lenin, credeau că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzându-și toate drepturile.

Basarabia își începea astfel lupta pentru independență, dar călcată de bolșevici era pe cale să fie suprimată total și irevocabil. În decursul anului 1918, Brigada 17 Infanterie este transferată în zona de hotar Hotin-Soroca, unde situația era extrem de agitată: „unitățile române, neavând încă în acea zonă un serviciu de informații corespunzător, n-au luat măsurile necesare pentru prevenirea unui atac prin surprindere, cu toate că un ordin al generalului Constantin Prezan, comandantul Marelui Cartier General, le cerea să aibă o atitudine binevoitoare față de populația pașnică și să le apere averile și viața, iar față de inamici și răufăcători să se procedeze cu toată asprimea”. Având în vedere aceste probleme, generalul Stan Poetaș trece imediat la reorganizarea unitățile militare și a sistemelor defensive, astfel încât să nu mai fie atacate prin surprindere de bandele bolșevice de peste Nistru. O altă problemă majoră o reprezenta și înarmarea de către bolșevici a populației unor sate din acea zonă, care au crezut prostește în lozinca lui Lenin „Pace și pământ!”. Așa își vor petrece întregul an 1918 vitejii lui Poetaș, prinși între rușii bolșevici și trădătorii autohtoni care îi atacau pe la spate…

Moartea unui erou în Basarabia anului 1919

Monumentul generalului Stan Poetaș de la Soroca

Și vine și fatidica lună de ianuarie 1919. Evenimentele care au dus la moartea generalului Poetaș au fost detaliate foarte amănunțit de istoricul dobrogean Costin Scurtu în cartea sa „Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919)”, apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008. Voi spicui câteva detalii din ea pentru dvstră, scoțând în evidență șirul evenimentelor care a dus la asasinarea eroului nostru. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919, la ora 03:40, bandele bolșevice trec Nistrul în număr mare şi atacă trupele române din zona Atachi (denumit și Otaci sau Ataki), între satele Călărași și Verzani. În sectorul atacat se afla și un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 09:00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului. Ca să înrăutățească și mai mult situația, trupele române erau atacate și din spate de populația civilă răsculată, înarmată fie de bolșevicii ruși, fie cu ajutorul armelor abandonate de rușii aflați în retragere. Și mai grav, secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă.

Având în vedere situația periculoasă în care se găseau trupele noastre, generalul Stan Poetaș anunță că dorește să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie. El face acest lucru pe data de 08 ianuarie „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede”. Trupele sale erau atacate din spate, mai ales în zona unelor sate unde populația ruso-ucraineană era majoritară..cum ar fi putut sta departe de soldații săi?! Ignorând avertismentele subordonaților, generalul pleacă în inspecție, însă în zona satului Călărași, pe şoseaua Atachi – Calarașofca „este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”, potrivit notelor redactate de batalionul său. După ce este batjocorit, trupul său neînsuflețit este aruncat într-o groapă de nisip, doar pe jumătate îngropat.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Se va afla apoi că a fost împușcat de un anume S. Fosu, care făcea parte din banda bolșevică a lui Gheorghe Bărbuță. Marele general român căzuse răpus, cu arma-n mână, de patru gloanțe în schimbul de focuri cu bolșevicii, unul dintre ele lovindu-l drept în inimă. Ucigașul S. Fosu avea să fie prins mult mai târziu și condamnat la moarte abia în anul 1929, pe când liderul bandei de bolșevici, Ghe. Bărbuță, avea să fie executat la puțină vreme de la aceste evenimente de către ucrainenii naționaliști, care luptau și ei împotriva bolșevicilor, conduși de hatmanului Petliura.

Rămase fără comandatul lor iubit, comanda trupelor este preluată de colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”. În timp ce rușii și trădătorii bolșevici ocupă satele din zona Atachi – Soroca, ai noștri pregătesc contraofensiva…și nu vor da dovadă de milă! Încep să ajungă informații la comandamentul român despre atrocitățile comise de dușmani în zilele de 8 și 9 ianuarie 1919: o parte a populației satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, sprijiniți de bolșevicii ucraineni, astfel că șeful siguranței române din Hotin este torturat și aruncat în puțul fortăreței. De asemenea, soldații români capturați sunt torturați până la moarte, cu ochii scoși și limbile smulse și puși să atârne în ștreanguri de-a lungul șoselelor și stâlpilor de telegraf din zona ocupată.

Imaginea de mai sus este a cadavrelor soldaților români din regimentul 3 roșiori, torturați și mutilați de bolșevicii ruși

Pe 09 ianuarie, românii încep contraofensiva, ordinele fiind foarte clare: restabilirea ordinii, distrugerea bolșevicilor și luarea de măsuri severe contra populațiunii civile care trădase. Ai noștri nu uită faptul că multe dintre atacurile mișelești de până atunci fuseseră făcute de trupe fără însemne militare, în spatele frontului nostru. Așa că orice prevedere militară privind prizonierii și populația civilă este ignorată complet de ai noștri: „veți lua măsuri severe contra populațiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolșevicii), veți restabili ordine deplină cu orice preț”. Sunt curățate astfel, de elemente inamice, după lupte grele, localitățile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuți. În aceeași zi, pe 09 ianuarie, înfuriat de atrocitățile la care se dedau bolșevicii, generalul Prezan dă un ordin care era foarte clar: „Pe viitor toate trupele care vor trece frontiera noastră nu vor fi considerate ca trupe organizate. În consecință, aceste bande nu se vor bucura de legile care se aplică în război trupelor regulate. Toate vor fi tratate fără milă, (vor fi) complet și radical exterminate.”

Soldați români transportând o importantă captură de război în Bătălia Bucureștilor

Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. Pe 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt chemate întăriri pentru respingerea inamicului peste Nistru. Așa se face că la ora 13:00, „soldații mării” din Divizia a 9-a Infanterie Dobrogea curăță înălțimile de la sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren mulți morți, răniți și materiale militare. Simultan, atacăm de la sud de-a lungul Nistrului cu atâta furie (detașamentul maiorului Butunoiu), încât aproape toți bolșevicii care încearcă să se salveze peste râu sunt uciși în bărci sau înecați. Colonelul Petrescu pune chiar în vedere naționaliștilor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiții de aceeași naționalitate cu ei să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante.

Stan Poetaș – un adevarat erou al unui război uitat

Abia la 11 ianuarie, colonelul Ion Petrescu informa Statul Major Român: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. De asemenea, acesta menționa în raport: „am respins bandele bolșevice care, în parte nimicite, au luat fuga lăsând pe teren morți, răniți, prizonieri (executați)”. Înmormântarea acestuia va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca, cu onoruri militare. În amintirea generalului erou Stan Poetaș a fost ridicată o statuie în satul Atachi în Basarabia, de care, spun martorii, că erau înlănțuiți patrioții români înainte de a fi deportați în Siberia în 1940. Până la urmă, aceasta va fi distrusă după 1944, când Basarabia a fost „eliberată” de forțele sovietice. Sigur, am mai avut si alți generali căzuți pe câmpul de luptă – generalii Praporgescu și Dragalina în primul război mondial sau generalul Ion Sion (căzut cu arma în mână la Stalingrad) sau generalul Avramescu (asasinat, cel mai probabil, de NKVD) în al doilea război mondial. Însă generalul Stan Poetaș a căzut în 1919, într-un război ciudat și neasumat, interzis cărților de istorie timp de 45 de ani, de care astăzi aproape nimeni nu mai știe nimic…..

Unul din monumentele închinate eroului nostru, care a rezistat timpului, chiar dacă s-a încercat și distrugerea totală a acestuia, este cel din orașul Soroca. La 25 iunie 1920 a fost organizată punerea pietrei de temelie pentru preconizatul simbol, iar misiunea conceperii şi modelării monumentului a fost încredințată de către Comitetul de inițiativă sculptorului George Dimitriu. Acesta a turnat statuia generalului Stan Poetaș în bronz, monumentul fiind dezvelit în ziua de 30 octombrie 1921, având înălțimea de 3 metri, pe un bine proporționat piedestal din granit de 4 metri. Înainte de venirea ocupanților sovietici, în luna iunie 1940, a fost evacuat la București și repartizat Muzeului Militar. După eliberare statuia a fost readusă la Soroca și reinstalată probabil în anul 1942.

Pe una dintre plăcile comemorative ale monumentului închinat lui „Taica Stan” de la Soroca încă mai stă scris: „CUVÂNT URMAŞILOR NOŞTRI. Prinos de recunoștință de-a pururi sfântă aducem viteazului general Stan Poetaș, fiul născut din părinți săteni, care în lupte strașnice la Topraisar, în Dobrogea și Mărășești a făcut stâncă din pieptul său, luptând de-a valma și în același rând cu soldații, iar la Calarașovca, în ținutul Sorocii, străjuind meleagurile bătrânului Nistru, a căzut mort, apărându-ne pe noi și pământul nostru strămoșesc de hoardele ce veneau din răsărit și miazănoapte ca să ne strice rânduiala și buna înțelegere. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Urmașilor noștri lăsăm cuvânt să-i împodobească cu flori și să-i cinstească în veci memoria acestui erou SANTINELĂ A ROMÂNIEI LA NISTRU.” Pe altă placă încă mai stă scris: „Generalul Stan Poetaș inspectând posturile de pază rânduite în largul Nistrului, front de răsboi, a fost atacat în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul 1919 (ianuar) între satele Calarașovca şi Unguri [de bolșevici](aceste două cuvinte – „de bolșevici” au fost răzuite, probabil pentru a salva existența acestei pietre de funerare) contra cărora s-a luptat cu arma în mână până în ultima clipă când răpus de 4 gloanțe dintre care unul drept în inimă a căzut pentru patrie murind ca un erou. Mândrie Neamului și Ţărei. SLĂVIRE MEMORIEI LUI.”

Fotografie făcuta la 30 octombrie 1921, la inaugurarea monumentului de la Soroca

În final, în speranța că nu v-am plictisit și ați citit până aici, îmi doresc să vă reamintesc ce a însemnat România pentru democrația europeană în ultima sută de ani. Începând cu 1918, cu luptele din Basarabia contra „revoluționarilor” bolșevici și continuând în 1919, cu îndepărtarea regimului comunistului Bela Kun din Ungaria, când am agățat opinca românească de Parlamentul ungar, am ținut departe de inima Europei amenințarea bolșevismului. Și acest lucru era subliniat în cancelariile europene ale vremii când, la nici două luni de la moartea lui viteazului Poetaș, ministrul francez Saint-Aulaire și cel britanic Barclay își informau guvernele la mijlocul lui martie 1919: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistență puternică ascensiunii bolșevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră contra mareei în creștere a bolșevismului; învinsă și contaminată, s-ar termina cu ordinea și pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de față este nu numai o cauză românească, ci una europeană”.

Și așa am și făcut….cu arma la picior, cu sute de mii de jertfe și sacrificii, cu eroi necunoscuți sau precum Stan Poetaș, noi românii am făcut toate astea, bunicii și străbunicii noștri au stat de strajă pentru o întreagă Europă….

Dobrogea la 1918, anul Marii Uniri – de la agonie la extaz!

Dobrogea la 1918, anul Marii Uniri – de la agonie la extaz!

Vedere spre Cazino, din portul Constanța a anului 1918

Pentru reîntoarcerea în Dobrogea sunt două căi: prima – calea sângelui! Pentru ca armatele noastre să treacă să ocupe Dobrogea, trebuie să curgă sânge. N-a curs însă, pân’ acum destul sânge românesc?” spunea generalul Coandă în noiembrie 1918. Așa se face că, pe când românii sărbătoreau Marea Unire la Alba-Iulia, Dobrogea era încă sub ocupație bulgară și nu aveam multe motive de bucurie. Anul 1918 reprezintă drumul de la agonie la extaz pentru dobrogeni, care, după ce s-au trezit cu peste o treime din teritoriu dat bulgarilor drept recompensă de război, au trăit să vadă cu ochii lor Marea Unire și dezrobirea acestui teritoriu.

Rușinoasa pace de la Buftea însemna dezastrul pentru Dobrogea

Acel an începe cât se poate de prost pentru țara noastră: bolșevicii, conduși de Lenin și sprijiniți de germani, preluând puterea în Rusia, își respectă angajamentul față de Germania și își retrag toate trupele de pe front. Românii, abandonați și de ultimul „aliat”, având guvernul și monarhia refugiate la Iași, cu trupele decimate de epidemia de tifos care făcea ravagii dar și de luptele crâncene, atât împotriva inamicului cât și a bandelor bolșevice care jefuiau locuitorii, se văd siliți să ceară pace și să accepte solicitările inamicului. Astfel, se va semna la Buftea, la 05 martie 1918, un tratat preliminar de pace de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei, ale cărui dispoziții au fost parafate apoi în tratatul de pace final semnat la data de 7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București. În urma acestui acord, Dobrogea era ruptă din trupul țării…

Cred că pornind de la spusele de George Clemanceau (prim-ministrul Franței din acea perioadă), cum că „petrolul este sângele care câștigă războaie”, condițiile impuse de tratatul de la Buftea-București loveau puternic exact în Dobrogea noastră, tocmai din cauza resurselor existente aici, necesare pentru continuarea războiului de către Puterile Centrale. Ce prevedea tratatul:

  • România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (adică tot ce era la sud de linia Rasova – Agigea) Bulgariei, care reanexase deja Cadrilaterul în decembrie 1916, în urma victoriilor militare de pe frontul dobrogean;
  • Restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv. Această regiune istorică a României devenea practic un condominium al Puterilor Centrale, asigurându-se României „calea comercială la Marea Neagră prin Cernavodă – Constanța”, orașul nostru de la Mare urmând să devină port-liber.
  • De asemenea, se ceda Germaniei linia ferată București – Cernavodă – Constanța, împreună cu silozurile din portul maritim.
  • Delta Dunării a fost și ea ocupată, fiind dislocate nave militare austro‑ungare.
  • România era obligată să concesioneze pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, șantierele navale intrau și ele în stăpânirea statului german, iar dreptul de control al navigației pe Dunăre revenea exclusiv Germaniei și al Austro-Ungariei.

Eforturile diplomatice pentru recuperarea Dobrogei

Caricatură politică franceză din 1918: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace de la Buftea-București.

Aflate în refugiu la Iași, cele mai mari personalități ale Constanței – Ioan N. Roman (publicist și scriitor), Ion C. Atanasiu (geolog), Oreste Tafrali (istoric), George Vâlsan (geograf și etnograf), Gheorghe Murgoci (geolog și mineralog) – desfășurau o îndârjită activitate în favoarea intereselor Dobrogei. Ei se grupaseră în jurul ziarului Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga, cerând regelui Ferdinand să nu primească spre semnare acest tratat înjositor și „respingerea, orice s-ar întâmpla, a condițiilor ce ni se impun astăzi și, mai ales, a celei care privește sfâșierea, fie și numai provizorie în gândul nostru, a pământului țării.” De altfel, Nicolae Iorga publicase în 1917, la Iași, o documentată lucrare cu titlu sugestiv adresată străinătății: „Droits nationaux et politiques dans la Dobrodgea”. Aceasta era o pledoarie științifică prin care marele istoric demonstra cu argumente istorice, etnografice şi culturale dreptul României asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. De asemenea, Ioan N. Roman, intelectual de mare valoare al regiunii noastre, despre care Iorga afirma justificat că „se pusese în fruntea rezistenţei dobrogene”, a întocmit la Iași un memoriu de excepție transmis Marilor Puteri: „Drepturile, sacrificiile, munca noastră în Dobrogea faţă de pretenţiile bulgarilor”.

Atât clasa politică, cât și oamenii de cultură ai României, au dus această lupta diplomatică și în afara granițelor noastre, discutând și publicând multe articole și memorii în străinătate. Unul dintre cei plecați în Vest cu această misiune a fost și profesorul universitar ieșean Oreste Tafrali, originar din Dobrogea, ale cărui articole, publicate la Paris, în ziarul „La Roumanie”, au combătut cu argumente științifice opiniile denigratoare ale bulgarilor din Occident. În paralel, academicianul tipărește și o carte, „La Roumanie transdanubienne (La Dobroudja). Esquisse geographique, historique, etnographique et economique”, lucrare publicată și distribuită în mediile politice franceze, oamenilor de știinţă și ambasadorilor SUA, Marii Britanii și Italiei. Un alt important sociolog, Dimitrie Drăghiescu, își asuma să arate adevărul privind Dobrogea și tipărește la Paris o broșură dedicată regiunii noastre în 30.000 de exemplare.

În lupta cu propaganda bulgară, care era foarte virulentă în Europa, s-au alăturat cauzei noastre și jurnaliști și oameni de știință străini, care cunoșteau bine istoria poporului nostru. De pildă:

  • „Journale de Génève” menţiona în numărul său din 7 martie 1918 că bulgarii „trag toate iţele în acelaşi timp invocând rând pe rând etnografia, istoria, strategia să‑şi mascheze contradicţiile (în judecată) şi să‑şi supraliciteze dreptul lor”
  • cunoscutul geograf francez Emmanuelle de Martonne, a publicat în 1918, la Paris, lucrarea „La Dobroudja”, pe care istoricul Constantin Moisil a apreciat‑o ca fiind „una din cele mai frumoase pledoarii ale drepturilor noastre asupra Dobrogei”
  • În acelasi an, politicianul Francis Lebrune a dedicat provinciei românești dintre Dunăre şi Marea Neagră cartea „La Dobroudja. Esquisse historique, geographique, etnographique et statisque”, în care a realizat o convingătoare retrospectivă a istoriei Dobrogei și a rolului civilizaţiei bizantine între Dunăre și Marea Neagră.
  • Și editorialul „La Matine”, prin corespondentul său la București, a dat publicităţii o broșură în care, plecând de la argumente istorice și demografice, demonstra legitimitatea drepturilor românești asupra Dobrogei, care a cunoscut, după unirea cu România, mari transformări economice și sociale.

Jaful și propaganda bolșevică iredentistă din Dobrogea

Patrulă mixtă bulgaro-germano-turcă pe străzile din Constanța în 1916

Și cu toate că pacea de la Buftea îi favoriza clar pe bulgari în detrimentul dreptului nostru, plătit prin sânge, spre surprinderea dumneavoastră, cred eu, aceștia erau la fel de înfuriați pe dispozițiile Tratatului de la Buftea-București. Pe tot parcursul lui 1918, bulgarii își continuă politica de jaf a populației autohtone și de propagandă la nivel mondial pentru anexarea întregii regiuni istorice române. De exemplu, la 7 ianuarie 1918, un număr de 286 de reprezentanți bulgari dobrogeni au semnat și înaintat Puterilor Centrale „Memoriul Comitetului Central al Dobrogei”. În document, aceștia subliniază (în mod vădit eronat) apartenența ținutului dintre Dunăre și Mare la teritoriul Bulgariei, precum și falsificarea de către autoritățile române a statisticilor oficiale cu privire la adevăratul număr al populației locale, solicitând Europei să proclame desprinderea Dobrogei de România și să recunoască, drept fapt împlinit, uniunea politică a Dobrogei la Bulgaria.

De asemenea, organizația național-șovină „Dobrogea”, a hotărât ținerea unei adunări naționaliste la Babadag, jud. Tulcea, în a doua jumătate a lunii septembrie 1918. Cu acest prilej a fost votată o Rezoluție care se constituia într-un protest față de prevederile păcii de la Buftea, care în concepția bulgarilor „a violat principiile de dreptate, echitate şi autodeterminare a naționalităților”. În viziunea lor, singurul mod de a repara această „eroare” o constituia anexarea provinciei în întregul ei, inclusiv Delta Dunării, la Bulgaria, singura soluție care ar salva și ar asigura „interesele vitale ale populației și protejarea minorităților„, care altfel se vor opune cu armele „unei noi dominațiuni româneşti„. Ca fapt divers, dacă doriți să citiți câte ceva din luptele din Dobrogea din „toamna pătimirii noastre” a anului 1916, puteți citi aici: https://bogdanbola.ro/dramaticele-inclestari-din-toamna-lui-1916-in-dobrogea/775

Revenind la 1918, în acest cadru politic și social, intră în scenă un personaj pe nume Cristian Racovski, militant comunist născut în Bulgaria. Acesta, după moartea tatălui său în 1903, s-a stabilit pe proprietățile moștenite de la acesta în Dobrogea, în România. Doctor de meserie, Rakovski a lucrat o bună perioadă de timp în județul nostru, fiind un membru marcant în mișcarea social-democrată română. Un eveniment în viața acestuia însă îi va marca existența: în 1913, acesta îl găzduiește, undeva lângă Mangalia, pe Lev Troțki. Acesta a fost un celebru revoluționar bolșevic, ale cărui idei au stat la baza teoriei comunismului, dar care pe atunci era un simplu corespondent al ziarului „Kievskaia Mîsl”. Însă a fost de ajuns această întâlnire pentru Racovski ca să devină un admirator al acestuia și un susținător înfocat al comunismului.

Pornind de la acest fapt, nu vă veți mira că după doar cinci ani, în 1918, numele lui Rakovski apare într-un raport al Serviciilor secrete austro-ungare, fiind desemnat drept „purtătorul stindardului bolșevic în România”. Unul dintre motive era că, la începutul aceluiași an, într-o scrisoare adresată Comitetului Central al Sovietelor din Petrograd de către Rakovski, acesta spunea: „În ceea ce privește Cadrilaterul, acesta a fost anexat cu forța (de români), este locuit de o masă compactă de bulgari, trebuind să fie restituit statului vecin, neputând fi vorba aici de autonomie, ci numai de retrocedare!”.

Începutul sfârșitului ocupației bulgare în Dobrogea

Cu toate aceste acțiuni ale iredentiștilor bulgari și a eforturilor de a-și asigura Dobrogea, înfrângerea Puterilor Centrale pe toate fronturile era evidentă și inevitabilă. Din aceste motive, guvernul bulgar solicită Puterilor Aliate armistițiul, semnat la Salonic pe 29 septembrie 1918. Acesta reglementa:

  • demobilizarea și dezarmarea forțelor armate bulgare;
  • trupele germane și austro-ungare trebuiau să părăsească Bulgaria în decurs de 4 săptămâni (inclusiv Dobrogea);
  • francezii urmau să trimită trupe în România.

Din aceste considerente, când era iminentă retragerea armatei germane, bulgarii din Dobrogea schimbă foaia și încearcă o reconciliere cu românii, pentru ca ei să uite cele îndurate de-a lungul celor doi ani de ocupație.

Soldati bulgari si germani, alaturi de civili, in Piata Ovidiu in anul 1917

Soldați bulgari și germani, alături de civili, în Piața Ovidiu în anul 1917

Așa se face că în luna noiembrie a anului 1918, este lansat un Apel către întreaga populație dobrogeană, în care nu se vorbește nimic despre înfrângerea Bulgariei și despre înaintarea spre Dunăre a aliaților, propunându-se formarea unor comisii care să apere interesele cetățenilor după plecarea administrației germane, „în această perioadă când toată lumea este în așteptarea păcii mondiale„. Se făcea și un apel către cetățenii Constanței, indiferent de etnie sau confesiune, „să uite antagonismele personale, politice, religioase și naționale spre a înlătura toate dificultățile momentului pentru a salva cu onoare viața, avutul și viitorul acestui oraș„. Era o încercare disperată, dar sortită eșecului, a bulgarilor de a umaniza o administrație care a terorizat și jefuit românii, dar pe care ai noștri au respins-o cu înverșunare, până când jignitoarea inscripție de la intrarea în Primăria Constanța – „Regatul Bulgariei. Comuna urbană Constanța” – avea să fie distrusă.

În ciuda acestor apeluri, Bulgaria, chiar și învinsă în război, fără nicio șansă de a a câștiga Dobrogea și nerespectând prevederile armistițiului de la Salonic, profită de evacuarea trupelor germane din regiune și ocupă Cernavodă, Constanța și alte așezări din nordul provinciei. Și chiar dacă până la finalul lunii noiembrie 1918, armata bulgară ar fi trebuit să părăsească ținutul dintre Dunăre și Mare, acest lucru nu se întâmplă, fapt consemnat și de generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România și comandant al Armatei de la Dunăre. Acesta consemnează într-un raport întocmit la 20 noiembrie 1918, că trupele bulgare se purtau „în Dobrogea ca și cum ar fi stăpâne, nu numai că au ocupat-o milităricește, dar au trecut deja la o organizare a ei administrativă. Or germanii înșiși nu și-au permis niciodată aceasta..

Trupe bulgare la podul de la Cernavodă, în iarna lui 1916-1917. Puteți vedea scara montată pe dorobanțul care stătea de strajă la capul podului, pusă acolo de soldații bulgari care au încercat să distrugă și această statuie.

La 22 noiembrie 1918, refugiații dobrogeni aflați încă în Moldova, înaintează primului ministru, generalul Coandă, și reprezentanților statelor aliate de la Iași, un memoriu în care arată situația lor disperată, lipsa de alimente, îmbrăcăminte și lemne de foc, precum și faptul că doresc să fie autorizați să se întoarcă la casele lor abandonate și să fie protejați de brutalitățile armatei de ocupație: „…în starea actuală orice încercare de a pătrunde în Dobrogea este în mod sălbatic respinsă, iar acei dintre noi care au încercat de a forța trecerea au fost alungați cu focuri de pușcă„. În al doilea rând, refugiații solicită ca „evacuarea armatei bulgare să fie supravegheată și ca încercările de degradare și incendiile să nu rămână lipsite de sancțiuni. Orașele și satele noastre, îndeosebi școlile și bisericile noastre, au fost devastate. Ar fi un apreciabil bine ca să se salveze ceea ce a mai rămas„.

În urma presiunilor la care era supus Guvernul, din partea refugiaților și a clasei politice dobrogene, pentru a se întoarce în străvechea provincie română, generalul Coandă dă asigurări acestora că „niciun deget de pământ nu se va pierde din Dobrogea”, îndemnând populația să aibă „puțintică răbdare, de câteva zile numai”. Marea lui teamă era că, intrând prea devreme și având în față trupele regulate bulgare, s-ar stârni un nou conflict de proporții: „Pentru aceasta (reîntoarcerea în Dobrogea) sunt două căi: Prima – calea sângelui! Pentru ca armatele noastre să treacă să ocupe Dobrogea, trebuie să curgă sânge. N-a curs însă, pân’ acum destul sânge românesc? Bine că ar fi să nu mai curgă? A doua cale ar fi: puțintică răbdare, de câteva zile numai„. Iar acesta nu a mințit, deoarece în aceeași săptămână, Guvernul obține concursul armatelor aliate care, în două cordoane, unul sub comandă engleză și celălalt franceză, intră în Dobrogea și încep să „măture” trupele bulgare încă existente aici.

Refugiați dobrogeni

Generalul Berthelot, comandantul Armatei aliate de la Dunăre, lansează o proclamație către „familiile istovite şi înfometate” ale dobrogenilor, ce dormeau prin gări sau pe celălalt mal al Dunării, așteptând aprobarea de a reveni la casele lor, să facă deplasarea la patru zile de la momentul instalării administrației române între Dunăre și Marea Neagră. Motivul? Pentru a le asigura securitatea acestora și pentru că trupele sale „nu vor tolera nici un fel de agitaţii”. Comandamentul trupelor aliate din regiune repară, prin aceeași proclamație și o nedreptate în administrația publică locală: „primarii din Dobrogea care ocupau această funcţie înaintea războiului nu trebuiau schimbaţi indiferent care este naţionalitatea lor. Aceia care au fost numiţi în timpul războiului de către bulgari pot fi înlocuiţi de români. Dl. General Gay trebuia să se bazeze pe acest principiu pentru a rezolva chestiunea primarilor”. 

Reîntoarcerea acasă a dobrogenilor și la Patria Mama a Dobrogei

Palatul Poștei, sub ocupație germană, în anul 1917. Se vad soldații în prim plan

Abia la sfârșitul lunii noiembrie 1918, trupele române de jandarmi trec Dunărea și însoțesc pe primii reprezentanți ai administrației românești care se instalează cu mare greutate, treptat, în orașele ruinate de ocupație. Unul din funcționarii care îl însoțeau pe prefectul de Constanța își amintea astfel intrarea în orașul martirizat de vandalismul armatei bulgare: „…am sosit la Constanța, pe care am găsit-o pustie, nici o ființă omenească nu se vedea, nici o lumină la vreo casă, orașul cel vesel de odinioară părea un cimitir„. Instalarea prefectului D.N. Negulescu are loc la 30 noiembrie, iar prima declarație a acestuia este semnată și afișată pe străzile orașului la 1 Decembrie 1918. Aceasta anunța locuitorii că „mâine, 2 decembrie 1918, ora 10 dimineața se va oficia un serviciu religios în Catedrala orașului pentru reocuparea Dobrogei de către autoritățile române„. În același timp, se făcea cunoscut că, „după terminarea serviciului religios va urma solemnitatea instalării autorităților administrative și judecătorești în localul Palatului de Justiție de aici. Este rugată toată populațiunea orașului să asiste la această solemnitate„.

Ca o mențiune specială, merită amintită situația bisericilor din Constanța: Te Deum-ul s-a desfășurat numai în Catedrală, pentru că era singurul lăcaș de cult nedistrus de inamic, el fiind transformat în biserică catolică de către germani după ce preoții ortodocși au fost alungați. Toate celelalte biserici erau distruse sau ruinate de bulgari. Un singur exemplu este concludent: la Biserica Adormirea Maicii Domnului „în noaptea de Vinerea Paștelui 1918, pe când se oficia slujba religioasă, bulgarii au intrat în biserică și au insultat pe preoți, au bătut pe români, i-au alungat afară, au făcut privată din Sfântul Lăcaș și au închis-o”, iar în noaptea următoare au revenit și au furat odoarele bisericii, în ciuda faptului că cei mai mulți dintre ei erau ortodocși. După terminarea Te Deum-ului din data de 2 decembrie, Prefectura Constanța lansează un apel populației civile în care se preciza că Dobrogea „intră în legile ţării noastre după o încercare grea, în care nu s‑a clintit convingerea şi dreptatea cauzei că provincia va fi readusă la corpul ţării”.

Soldați germani în Tulcea anului 1918

La Tulcea, locuitorii orașului au oferit „o primire din cele mai entuziaste” autorităților revenite cu vaporul „Vasile Lupu” în port, însă funcționarii descoperă că toate „edificiile publice au fost de asemenea distruse sau ruinate”. Situația este atât de disperată, încât prefectul Tulcei, domnul Gheorghe Șerban, a fost de acord să revină numai după ce „guvernul l-a asigurat de o deosebită solicitudine pentru populaţia judeţului”. Istoricul Marin Ionescu-Dobrogianu ne-a lăsat cea mai clara imagine despre ceea ce a însemnat Tulcea la sfârșitul anului 1918: „La intrarea autorităților române, la 26 noiembrie 1918, orașul Tulcea era o ruină, un oraș pustiu. Tot județul de asemenea. Sate întregi fuseseră făcute una cu pământul. O jale grozavă dela un capăt la altul al nefericitului județ. Nici bandele lui Asparuc nu cred să fi dat dovadă de atâta sălbătăcie“.  În oraș, toată strada portului și cheiul Dunării erau „țesute cu sârmă ghimpată și brăzdate de tranșee fără folos, numai ca să dărâme casele. Cercul militar e ars și ruinat până la pământ. Pe frumoasele străzi de odinioară, Isaccea și Carol, nu mai sunt nici zece clădiri intacte, în dreptul caselor vezi parapete de pământ, iar zidurile sunt străpunse și sparte de creneluri și goluri, spre a se comunica dela o încăpere la alta. Va trebui timp de zeci de ani și cheltuială de milioane spre a ridica din nou orașul la ceea ce a fost mai înainte. Cât despre județ, nu se va putea reface nici în două decenii, dacă nu se va veni în ajutorul nenorociților locuitori, rămași lipiți pământului“.

În toate județele Dobrogei – Tulcea, Constanța, Cadrilater – pentru a demonstra incapacitatea administrației românești cât și opoziția față de aceasta (considerată a fi „odioasă”), bulgarii provoacă numeroase incidente violente împotriva refugiaților români care încercau să se întoarcă la vetrele lor și împotriva trupelor de jandarmi. În decembrie 1918, când începe acțiunea de instaurare a autorităților românești în mediul rural, grupele de jandarmi sunt primite cu focuri de armă, căci „comunele și satele bulgărești posedau arme și munițiuni cu intențiunea de a se opune la reinstalarea autorităților românești„. Tocmai de aceea, evacuarea administrației civile bulgare s-a produs destul de târziu în Dobrogea: până la 8 decembrie din județul Tulcea, până la 13 decembrie în județul Constanța și până la 23 decembrie în Cadrilater, funcționarii români preluând posturile la o zi distanță iar populația civilă la 4 zile după plecarea bulgarilor, asa cum solicitase Berthelot.

Casă a unor țărani români din Băneasa anului 1918

Și cu cât împingeam bulgarii sa se retragă mai mult, cu atât trupele noastre descopereau dezastrul lăsat de aceștia în urma lor. De exemplu, la Hârșova, când funcționarii Primăriei se reîntorc în oraș la 1 decembrie 1918, sunt primiți „cu urale de populaţia aflată în localitate”, dar li se aduce la cunoștință că orașul era „într‑o stare de plâns”. Iar cei peste 600 de hârșoveni care revin în oraș sunt nevoiți să trăiască „în cea mai neagră mizerie, lipsiţi de îmbrăcăminte şi hrană şi îndurând greu timpul geros din care cauză epidemiile de gripă fac ravagii”. Însă cea mai sumbră imagine privind devastarea Dobrogei ne-o creionează renumitul profesor Constantin Brătescu, personalitate marcantă a provinciei noastre, întors pe plaiurile natale, alături de trupele române.

 

Epilog

Acesta povestea: „oraşele noastre nu mai erau oraşele însufleţite şi pline de zvonul vieţii de odinioară, ci ne priveau uscate, cu ochii scoşi din zidurile ruinate, din ferestrele şi uşile oarbe, din fierăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii aşternute peste ele. Satele noastre nu mai erau satele mulţumite şi fremătând de hărnicia zilelor de lucru şi de bucuria zilelor de sărbătoare: ci multe dintre ele, cele mai multe, stau aproape pustii, ca nişte cimitire vechi. Şi pe mulţi dintre aceia care, prea legaţi de vatră, au rămas să îndure jugul unui duşman sălbatic, însufleţit de ură, de invidie neagră şi de duhul distrugerii, nu i‑am mai regăsit bucurându‑se de lumina curată a cerului dobrogean. Am regăsit ogoarele năpădite de buruieni sălbatice, căminele sparte, mii de orfani pe drumuri, averile risipite şi prăpădite, frigul şi valurile triste ale mării șuierând peste stepă, pustiind peste ruine.”

Aș vrea să vă pot spune că tot calvarul dobrogenilor s-a terminat în anul 1918 și că visul frumos al Unirii era trăit de toți românii, dar aș minți. Pe lângă faptul ca administrația locală și populația sufereau de o lipsă acută de alimente și spații de locuit/administrative, de faptul că regiunea noastră era ruptă de restul țării din cauza distrugerii podului de la Borcea și a liniei ferate, o nouă încercare îi aștepta pe dobrogeni. La 18 ianuarie 1919 începe Conferința de Pace de la Paris, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. În cadrul lucrărilor, Dobrogea noastră era din nou să fie pierdută, la masa tratativelor, în favoarea Bulgariei. Acest lucru nu s-a întâmplat doar datorită oamenilor politici de atunci, a Casei Regale dar și a dobrogenilor noștri care, indiferent de etnie, s-au opus vehement acestui fapt. Vă puteți imagina un miting de 20.000 de persoane pe străzile Constanței? Știu, acum este greu, dar atunci nu a fost.. și cine știe, poate vom fi din ce am fost și mai mult decât atât.

Vedere spre Cazino, din portul Constanța a anului 1917